...

Cele mei importante decizii sunt luate într-o fracţiune de secundă. Nu-i nevoie decât de o clipă în care o idee să-ţi apară într-o lumină favorabilă, cât să schimbe tot în tine. N-ai nevoie decât de aerul ăla cald, de somnolenţă şi indispoziţie pentru ca, odată ce te trezeşti, să nu mai doreşti să mai "adormi" vreodată.
Mă gândesc serios să plec, să părăsesc oraşul ăsta. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu mi-a intrat ideea asta în cap şi nu o mai pot alunga. Unii pot crede că încerc să fug... Probabil. De ce sau de cine? Nu ştiu. Să fug. Poate de mine, poate de monotonie, poate de oameni. Poate de o tentativă de viaţă ce nu are nimic trist sau fericit în ea.
Am nevoie de extreme... Trebuie să plec pentru a fi fericită sau tristă, nu contează atât de tare.
Vreau să retrăiesc emoţia descoperirii de locuri şi de oameni noi. Mă sufocă oraşul ăsta, atât de frumos şi atât de drag mie. Mă sufocă... Într-un timp, nu vedeam viaţă în afara lui... Vremurile ălea au apus, odată cu frica mea de necunoscut.
Nu-mi mai e teamă.

Nu-mi doresc să fiu om. Pentru că a fi om implică a fi instabil, a fi trist, a avea momente în care-ţi simţi pieptul apăsat, când aerul e prea cald, prea mult, ţi se lipeşte de plămâni şi ajunge să te doară.
Nu vreau să fiu om, căci astfel ajung să cunosc şi noţiunea de timp. Şi eu n-am nevoie decât de câteva secunde în care să pot fi cu adevărat fericită... Atât. Restul nu contează, restul e de prisos. Doar o clipă în care renunţi la raţiune.
Nu mai vreau să mai fiu vreodată tristă sau plictisită. Nu mai vreau să mai am incertitudini. Nu mai vreau să încerc să găsesc scuze.
Stupidă viaţă... Contează atât de puţin ceea ce-ţi doreşti!

Tot timpul, începutul de toamnă m-a prins tristă şi obosită... Incredibil de tristă, am numărat fiecare zi şi am aşteptat.
Poate de aceea mă simt atât de singură zilele ăstea, pt că nu mă simt în stare să schimb ceva.
Şi cel mai rău e să te simţi singur într-o mare de oameni.
Mi-e dor de tine, de tine şi de tine. Şi-n scurt timp, o să-mi fie şi de tine...

Mă gândesc cât am putut să mă schimb în ultima vreme, în ultima săptămână. Într-un fel, îmi pare ireal. Nu sunt pregătită, nici înainte nu am fost. Dar mă resemnez. De aia sunt om...

Iulie, 27

Azi am intrat pe blog, dupa saptamani intregi de absenta. Mi-am privit ultimul post si am vazut 1 comentariu. myhay08... Mihai.


Mihai a murit...
Incerc sa-mi repet incontinuu, ca sa ajung sa fiu constienta de asta. Pentru ca nu cred. Pentru ca stiu ca niciodata nu o sa cred. 
Intr-o noapte, chinuita de insomnii, mi-am zis : "Mihai e mort..."
Nu-ntelegeam. Puteam spune: "Mihai e indragostit.", as fi crezut, as fi inteles. As fi putut spune, "Mihai e fericit.". Si asta as fi inteles... Dar...


Dar nu pot accepta o idee pe care nu o inteleg, pe care nu vreau sa o inteleg. 


Mi-l amintesc pe omul acela mare, mereu linistit, mereu entuziasmat. Vorbind mult, mirosind frumos. Mi-l amintesc ca pe un bun prieten ce te ajuta mereu. Ca pe un om incredibil de rational.
Il vad ca fiind omul cu halat din piesa de teatru... Ca fiind cel care ne-a ajutat cand am dat examen din Altfel. 
Si stiu...


N-o sa te uitam niciodata, Mihai!

Lucrurile în care am încetat să mai cred

Am încetat să cred în gălăgie, în aglomeraţie, în zilele petrecute aiurea. Am încetat să cred în minuni şi-n şansă. Am încetat să mai cred în copilărie şi-n bucuria de a trăi.
Totodată, am încetat să cred în Dumnezeu fără să-mi dau seama că l-aş putea înlocui cu bunătatea oamenilor - am încetat să mai cred şi-n asta (la un moment dat, eram atât de paranoică încât găseam câte un motiv ascuns în fiece gest).
Dar, în primul rând, am încetat să mai cred că sunt un om bun.

Veronika se hotărăşte să...

Astă seară am realizat un lucru. Poate că m-am lăsat influienţată de varietatea de emoţii din ultima zi sau de "cuvintele" altcuiva, dar am simţit ideea în sine ca fiind a mea. Am realizat că nu-s nebuni cei ce acţionează dintr-un impuls şi că ceea ce eu văd ca fiind o tragedie (din exterior), poate fi soluţia cuiva de a se elibera. Am înţeles că n-ai nevoie de tragedii pentru a fi cu adevărat sătul, ci ai nevoie doar de siguranţa că viitorul nu-ţi poate aduce momente mai fericite sau calme, sau liniştite. Că viaţa e un bol de acţiuni ce se repetă; zilnic aceleaşi, făcute, poate, în moduri diferite - dar aceleaşi. 
Am realizat că ai nevoie de curaj pentru a profita de moment; că nu trebuie să te gândeşti la nimeni din exterior, numai la tine şi la felul în care totul capătă contur în tine.
E ciudat cum, pentru un moment, te simţi desăvârşit. Atât de gol şi, totodată, atât de plin încât simţi nevoia să cuprinzi totul fără să faci vreo mişcare. Să mori şi să renaşti şi să laşi să-ţi curgă lumină prin ochi. Să-ţi asumi riscul...
Dar n-am făcut-o; mă-nţepa inima.

Miercuri, 18

Câţi dintre voi nu sunteţi ipocriţi? Câţi dintre voi nu le ţineţi altora lecţii de morală, de etică, nu-i condamnaţi pe ceilalţi când fac o greşeală, cât de mică? Atunci când aruncaţi feţe scârbite şi sunteţi cea mai morală persoana de pe pământ, când găsiţi o mie de moduri în care acel cineva putea evita acea greşeală, Când sunteţi "cel mai" corect "din oraşul acesta".
Câţi nu se ghidează după aparenţe şi nu judecă oamenii după criterii de-a dreptul idioate? Câţi nu se cunosc nici pe jumătate aşa cum sunt, ci-şi ascund narcisismul şi toate toanele sub o faţă prietenoasă? Câţi nu vorbesc fără să înţeleagă cu adevărat cuvintele, fără să realizeze că o propoziţie poate fi o realitate, iar o minciună, cât de frumos învelită, tot minciună rămâne? 
Ştiu că, într-o anumită măsură, şi eu fac parte din acei "câţi". Dar sunt conştientă de asta şi încerc s-o schimb. Încerc să fiu eu, chiar dacă asta mă face un fel de ţintă. Încerc să nu par mai morală decât sunt şi să nu-mi ascund dezgustul faţă de anumite chestii. Pentru că există. Şi pentru că din orice învăţ ceva. Şi pentru că nu mai trebuie să mai regret nimic în viaţă pentru că din orice rahat înveţi ceva.Şi, în primul şi-n primul rând, pentru că am învăţat că persoanele pe care le considerăm mai "bune şi sincere" decât noi sunt primele ce se târăsc în noroi.

Sometimes, its hard to hold on, so hard to hold on to my dreams.

pieces

Niciodată n-o să-mi mai fac planuri de viitor ce să includă o altă persoană; pe oameni nu te poţi baza cu adevărat, ei nu văd mai departe de propria persoană. Pe ei nu-i poţi cunoaşte pentru că au o mie de feţe pe care le împrumută fără să-ţi lase timp să te acomodezi. Ei simt diferit, ei nu ştiu, ei nu văd şi nici nu vorbesc. Ei nu înţeleg. Ei au mândrie, au motive, au orgoliu. Ei au capacitatea de a te face să te îndepărtezi într-o secundă cât pentru o mie de ani. Ei te pot face să regreţi, fie şi pentru o secundă, perioade îndelungate de timp. Ei te pot face să-ţi întorci scârbit, întristat, prostit, privirea. Să te consideri inocent şi să vrei să schimbi asta. Să doreşti să-ţi verşi toată frustrarea, să-ţi urli în gura mare slăbiciunea.Să dai vina pe tine la infinit şi să încerci să îndrepţi totul. Să realizezi că eşti penibil; nu poţi lupta cu morile de vânt.

două beri goale

Nu prea mai pot să ţin pasul. Sunt obosită. De ce? Nu ştiu... Că doar nu sunt o babă de-aia de abia de-şi târăşte oasele. Sunt tânără. Am viaţă. Am timp. N-am chef.

Avea Tudor Chirilă o melodie care mi-ar putea descrie starea. "Nu am chef azi/ Nu am chef de nimic". Putem adapta pe ici-colo. Căci nu mai am chef de mult timp, nu am chef de nimic. Nu sunt tristă, nu sunt certată cu viaţa. Asta-i cel mai rău. Că nu am motive. Că mă plâng fără vreun drept, că nu ştiu de ce mă plâng. 

E greu să fi conştient că eşti nevoit să trăieşti. Să nu priveşti asta ca pe un drept, ci ca pe o obligaţie. Să-ţi dai seama că, după ce tragi ca un câine toată viaţa pentru a fi fericit, a avea un job şi o familie, ajungi să nu mai ai nimic într-o secundă. Să mori. Să-ţi pierzi trupul (şi ce rost mai are să fim frumoşi sau urâţi, să ne vopsim părul sau unghiile - până la urmă, tot acelaşi lucru ajungem toţi). Să doreşti să ajungi în rai, deşi nu crezi în el. 

Nasoală toată treaba cu moartea; niciun sacrificiu n-are vreun rost.

Miercuri, 27

Cel mai mult urăsc societatea de căcat în care trăiesc.

Mi-am început vacanţa în cel mai prost mod cu putinţă, în trenurile CFR-ului. A trebuit să ascult, din Sibiu şi până-n Podu Olt, manelele pe care un imbecil le punea pe telefon, înjurăturile unui alcoolic împuţit care nu ţinea cont că e lipsit de bun simţ ca babele, copiii şi femeile de lângă el să-l audă cum îşi bagă în tot şi toate. Şi, cireaşa de pe tort, cocalarii din spate au "împrospătat" aerul cu iz de transpiraţie cu spray paralizant- aşa, ca să fie siguri că minunata călătorie va rămâne memorabilă. A rămas. Categoric, a rămas.

Cel mai tare era, însă, controlorul, care se uita la puştanii puşi la punct de un nene şi întreba, mai mult de formă, cine a fost cel ce a comis "crima". Evident, cum infractorul nu putea fi depistat şi cum nu conta umilinţa sau zarva făcută în tren, nu s-a chemat poliţia, ci tinerii au fost coborâţi la prima staţie (la care pun pariu că trebuiau să coboare). Tot controlorul a fost cel ce, într-un act de curaj, l-a ameninţat pe beţiv că-l dă jos din tren dacă nu se calmează. A fost o alinare; beţivul a renunţat să se mai ia la harţă cu tânărul ce încerca să-l facă să înţeleagă că nu e normal să vorbeşti într-un asemenea hal într-un loc public şi a început să-şi omoare timpul cu sticla de bere de lângă scaun şi cu restul lumii, iar "naşul" a putut sta liniştit deoarece şi-a făcut meseria şi a aplanat conflictul... O, da, şi pentru că s-a asigurat ca noi, cei din tren, să rămânem la fel de mulţumiţi ca până atunci. Adică sub limită.
Nu cred să mă fi simţit vreodată mai ruşinată de incapacitatea de a schimba ceva, de faptul că trăiesc alături de o grămadă de tâmpiţi care nu sunt în stare să facă ceva, orice, pt a instaura liniştea. Şi nici nu cred să fi dorit vreodată să fiu "un bărbat mare şi puternic" care să le spargă faţa celor ce deranjau în mod voit.

P.S. Am citit acum ceva timp începutul cărţii "Ghidul nesimţitului" şi nu am crezut că pot exista persoane de o asemenea nesimţire. Dar "viaţa bate filmu'!"

Luni, 11

Frumos aici! Frumos să ai o ocupaţie permanentă, ce nu te lasă să gândeşti în exces sau să îţi pui întrebări inutile. Frumos să ştii că-ţi pierzi timpul aiurea şi să nu-ţi pese. Şi, mai presus de toate, frumos să nu simţi nicio bucurie interioară, ci doar o umplutură artificială care te îndeamnă la exces, care te face să-ţi calci regulile pe care le-ai urma ca "om bun". În concluzie, frumos să ştii că deranjezi şi s-o faci în continuare tocmai pentru că frustrarea cuiva înseamnă satisfacţia ta.
Am unele momente când îmi pare rău c-o fac, dar e atât de bine(!) încât îmi zic : "Dă-i naiba pe oamenii imbecili (pentru că numai un om imbecil se lasă intimidat într-o asemenea măsură), eu să fiu fericită!". Şi ştiu că nu sunt fericită pentru că, în opinia mea, fericirea se trage ceva bun, nicidecum din răul altuia. Sunt doar prostesc de veselă şi răutăcioasă.
Şi regret, dar nu suficient cât să mă pot lipsi de asta, nu suficient cât să trăiesc aşa cum ştiu c-ar trebui s-o fac. Prea multe gânduri, prea puţin egoism, te fac un om bun, dar nu unul mulţumit.

Big girls don't cry

Nu ştiu de ce, dar cateodată mă schimb din nimicuri. Stă în firea mea s-o fac şi apoi să încerc să readuc totul pe făgaşul obişnuit. Evident, nu reuşesc - odată ce se strică, se strică. Poate, dac-aş încerca să mă stăpanesc, n-aş mai "greşi". Dar atunci nici n-aş putea trăi în mine şi nici nu aş putea suporta să mă regăsesc în vreo acţiune, imagine, melodie. Pentru că, deşi nu iubesc prea tare oamenii, pe mine mă iubesc cel mai puţin. Pentru că-mi ştiu defectele şi gandurile, sentimente, ştiu cand sunt prea sentimentală şi încerc să mă opresc. Pentru că cel mai mare rău pe care mi-l pot face este să încerc să semăn prea tare cu mine. Pentru că urăsc să depind de cineva. Pentru că n-are rost să mai înţeleg sau să cred. Pentru că am fost dezamăgită. Pentru că nu mai vreau. Pentru că, uneori, aş vrea să plang.

Dar ştiu, big girls don't cry...

ş-unu

Îmi pare rău doar pt că nu-s din piatră. Atât. Ăsta e singurul regret pe care-l accept. Regret că simt. Regret că mă sufoc. Regret că nu pot face nimic în privinţa asta.
Şi mi-e atât de scârbă încât simt că dacă n-o să urlu tot, n-o să mai găsesc niciun scop în existenţă, n-o să mi-o iert niciodată (având porniri atât de bruşte şi atât de intense, m-aş trăda singură încercând să trec peste.).
Şi e greu, căci mă simt oarbă, prostită, furioasă şi dezgustată de toate ideologiile SF.

Dionysos

Mi s-a semnalat faptul că nerecunoscătoarea de mine reneagă literatura clasică. Eu, cinica, reneg "Jane Eyre", "Pe aripile vântului", "Mândrie şi prejudecată", "Raţiune şi simţire", şamd - cărţi pe care le-am citit cu plăcere şi pe care le-aş putea numi ca fiind "bune". Am primit un reproş mut, ce vroia să mă facă să înţeleg că nu-mi pot susţine punctul de vedere fără să mă lovesc de contadicţii, fără să reneg anumite "opere"...
Pe dracu! Pot... şi o fac.
Se spune că în artă se pot adopta două atitudini : cea apolinică şi cea dionisacă. Asta trebuie să învăţăm, din asta vom da BAC-ul, indiferent că suntem sau nu de acord cu această clasificare Atitudinea apolinică (Apollo-zeul soarelui) presupune echilibru, măsură, lumină şi raţiune, iar atitudinea dionisiacă (de la Dionysos, zeul vinului) presupune inconştient, întuneric şi lipsa raţiunii. 
Mi-am permis să fiu de părere că un presupus "obiect de artă" creat în "spiritul" atitudinii apolinice nu poate fi considerat a fi artă. De ce? Ei bine, pentru că arta, în opinia mea, nu poate fi cu adevărat creată atât timp cât nu face legătură directă cu creatorul, arta este artă numai atât timp cât este făcută "după chipul şi asemănarea creatorului" (şi când zic "chip", nu mă refer la fizic, ci la materie, substanţă -unii îi zic "suflet"-). Nu poţi fi conştient, raţional şi să creezi ceva memorabil. Nu poţi gândi limpede în timp ce o faci pentru că, regândite, gândurile se modifică, îşi pierd valoarea, devin ordinare, iar rezultatul final devine atât de impersonal, încât nu cred că mai are vreo legătură cu sufletul "artistului" (pe scurt, e mort). Rezultatul poate fi frumos, dar nu este artă, indiferent câtă lume s-ar strădui să mă facă să-mi schimb părerea. Pentru că, pentru mine, arta se crează în acel moment de semi-inconştienţă, când nu  percepi decât gânduri, când nu auzi, nu vezi, nu simţi nimic din exterior, când nu ştii ce ai făcut, pe ce temă, pe ce subiect, cu ce ai început, cu ce vei sfârşi. Când nu mai ştii cine eşti sau ce eşti, sau unde te afli.Când te transpui pe tine ca fiinţă, indiferent cât de urât, mizerabil, ingrat, imbecil, stupid. Când te arăţi aşa cum te vezi, superior, inferior, nesigur, gânditor. Când te regăseşti pe tine cu adevărat şi scoţi la iveală trăsături pe care nu credeai că le ai. 
Asta-i arta pentru mine. Aşa că nimeni nu-mi poate spune că reneg ceva. O carte bună nu este, neapărat, memorabilă. O carte memorabilă este cartea pe care o urăşti din tot sufletul, o carte care te deprimă, care te pune pe gândit, care te oboseşte psihic, dar pe care n-o poţi lăsa din mână, căci pare mai bună decât viaţa în sine( din păcate, exemplarele pot fi numarăta pe degete).
Şi afirm : "Jane Eyre", "Pe aripile vântului", "Mândrie şi prejudecată", "Raţiune şi simţire", chiar şi scumpul nostru "Ion" sau majoritatea literaturii şcolare NU SUNT ARTĂ.

Melancholy

Cât mi-aş dori să fiu din nou mândră de deciziile mele, de mine, de planurile mele! Cât îmi doresc să pot să mă desprind de delăsare şi să mă dezvolt până la valoarea reală, să nu mai fiu mediocră, să nu mai fiu laşă, să nu mai fiu leneşă, să nu mai fiu răutăcioasă, ignorantă, tristă, obosită, dependentă, falsă, ghinionistă, absurdă, credulă, stupidă! Cât mi-aş dori să fiu ceea ce pot fi, ceea ce vreau să fiu! Cât mi-aş dori să nu mai fiu om!

...şpe

Şi dacă alţii m-au ajutat pe mine, hai să încerc s-o fac şi eu.

P.S. Nu există nu pot...

Zece frunze moarte

Astăzi, am simţit că am să aştept o viaţă-ntreagă în faţa autobuzului galben, în bătaia soarelui sau sub stropii de ploaie. Am simţit că n-o să pot supravieţui în aceeaşi formulă toamnei viitoare, că o să mă descompun odată cu frunzele, c-o să pălesc şi o să ruginesc cu fiece secundă. Ştiu că n-am să uit, n-am să iert, n-am să las. Ştiu că nu o să vreau să te mai văd plecând ca anii trecuţi şi că o să-mi schingiuiesc sufletul pentru a mă putea reduce la tăcere, pentru a nu-mi urla toată disperarea.
Dar acum sunt împăcată cu asta. Un ultim moment de captivitate şi apoi voi putea fi tot ce voi vrea să fiu. N-am să plâng, nu-mi place să fiu slabă. N-am să mai accept că sufăr, ce e trecut e bun trecut. N-o să mai regret nimic din ce n-am făcut. N-o să mai vreau să-ţi păstrez imaginea vie, neatinsă de timp. Am să te privesc plecând şi am să plec şi eu, împăcată, liniştită. Pentru că deja urăsc toate punţile dintre noi doi. Pentru că deja mă oboseşte imaginea ta. Pentru că tot timpul trecut a fost ca un pansament şi pentru că nimic nu mai e atât de frumos după ce absenţa devine obişnuinţă.

Să vii în parc cu mine ca să vedem castanii,

-E cea din urmă oară că-i mai putem vedea-

De-acum, punând deoparte tristeţile şi anii

Ce singură-mi va pare singurătatea mea...

Ştiu, vor cădea la urmă pe caldarâme paşii

-Pe-aceste străzi degeaba mai coborâm acum-

Noi vom veni de mână ca să privim copacii

Au fost odată inimi care-au bătut nebun...

Şi-azi cântecul de-ncepe-i că dragostea sfârşeşte

-Să-nchidem în cutie violinele de lut-

Nu-s degete când visul pe geamuri se opreşte

Să cânte cum odată acele mâini au vrut...

Poate va fi o toamnă cu fluturi morţi pe case,

-Poate va fi o toamnă ci strigăte-n pustiu-

În parcul ăsta simplu, cu oameni de mătase,

Noi vom veni devreme, dar vom pleca târziu.

(Radu Stanca - Noemvrie)

Azi am încercat să fiu altfel. Azi am încercat s-o iubesc şi să-i arăt asta. Azi am încetat să fiu urâcioasă şi am lăsat-o să-mi umble prin gânduri. Azi am vrut să râdem şi să stăm împreună până târziu. Azi am vrut să fiu sentimentală, să nu mă mai ţin departe de nicio apropiere. Azi am fost gata să arunc toată indiferenţa. Azi am fost dezamăgită pentru a mia oară şi am înţeles că nicicând nu voi mai spera la ceea ce acum, într-o clipă de luciditate, numesc "minune". Azi am renunţat s-o mai iubesc în felul acela pueril şi i-am recunoscut toate detaliile. Azi m-am simţit dezgustată de tot ce am simţit, crezut, vrut, fost, până acum. Azi am înţeles că nu pot fi condamnată pentru ce am zis şi pentru ce voi zice. Azi regret că n-am fost mai nerecunoscătoare şi mai răutăcioasă. Azi ştiu că nimic nu se va mai schimba şi că nu mai caut nimic din ce ea mi-ar putea da.
Dar, în primul rând, azi am învăţat că fericirea mea este păstrată de ziua în care voi pleca de tot.

Două'ş'opt

De mult nu mi-a mai fost atât de frică. De mult n-am mai simţit repulsia cu o asemenea intensitate. De mult nu am mai simţit că nu sunt în stare de nimic. Am fost prea împăcată cu mine, prea mândră, prea sigură pe anumite posibităţi. Nu mi-a păsat cât am arătat-o, nu mi-a păsat nici măcar cât a fi presupus bunul simţ.N-am fost în stare să accept, în anumite puncte, realitatea, şi, la fel ca mulţi alţii, m-am lăsat atrasă de mirajul "vieţii liniştite, fără complicaţii, fără vreo urmă de sentimentalism". Am spus : "La dracu cu tot!" şi, pentru o nenorocită de clipă, am aruncat totul. Şi ştiu că pot s-o iau eu de la capăt, să neg, dar anumite clipe nu se vor mai întoarce.
Şi ciudat e că oricât de mult aş nega, ştiu că am rămas un copil speriat. Şi oricât de mult aş dori să fiu pe picioarele mele, îmi va fi dor  de toate zilele alea ascunse în mine, când vedeam perfecţiunea într-un singur om, pe care-l iubeam şi-l adoram, şi-l respectam aşa cum n-am s-o mai fac, poate, niciodată. Şi-mi va fi dor de toţi nervii produşi de prezenţa agasantă, şi-mi va fi dor de momentele în care doream linişte. Şi mă enervează incapacitatea mea - ştiu că atunci când totul va reveni la normal nu voi fi în stare să spun nimic, ci voi continua să-i aduc învinuiri, aşa cum am făcut-o ani de-a rândul.
Şi e ca dracu de greu să simţi şi tu că vrei, trebuie să spui ceva şi că nu poţi s-o faci... Şi e ca dracu de greu să ştii că, deşi toţi te-au iertat, tu nu o vei face niciodată din cauza neputinţei din unele momente, tocmai pentru egoismul şi orgoliul nenorocit, pentru că în tot rahatul pe care-l numeşti viaţă ai încercat să pari mai rece decât ai fi putut fi.
Şi e şi mai aiurea că în momente ca ăstea nu eşti în stare să pui mâna pe un nenorocit de telefon şi să spui lucrurilor pe nume. Pentru că-mi pare rău, atât de rău că nu am înţeles şi nu am încercat.

Opt...şpe

Cumva, toată agitaţia din ultima vreme îşi lăsase amprenta asupra ei. Firea ei diferită, modul în care nu putea trece prin viaţă fără să se lase atinsă de nefericirile de moment, căpătând dureri sfâşietoare de doar câteva secunde, modul în care acestea erau mai de efect decât puţinele fericiri pentru care lupta ca o nebună, gesticulând şi lăsând zâmbete false să-i scape printre dinţii mici şi depărtaţi.

Văzând-o de la distanţă, putea fi cea mai fericită fiinţă de pe pămând sau  cea mai greu de înţeles sau abordat. Dar nu era, nu era nici fericită şi nici atât de închisă faţă de umanitate. Îi plăcea să vorbească, îi plăcea să asculte,  îi plăcea să ajute atunci când era cazul. Dar de fiecare dată când era la pământ, căuta ajutorul la aceleaşi persoane în care se putea încrede, pe care le stresa punând în aplicare metoda contrapunctului. Dezvolta aceeaşi idee la nesfârşit, până  pierdea şirul posibilităţilor, până-şi lăsa creierul obosit, într-o stare de nefericire jalnică. Îşi macina  mintea cu întrbări, cu filozofia pe care ajunsese s-o urască. După fiecare carte citită se lăsa cuprinsă de nelinişte, se lăsa transpusă între două lumi, una a ei, ambiguă, fără vreo bază reală. Cealaltă, pe care o numea "Realitate" şi pe care de multe ori o ignora.  Puţine erau dăţile în care părea dispusă să-i accepte existenţa.
De fiecare dată era absentă, căpătând doar frânturi din ceea ce ar fi trebuit să aibe, să simtă, să miroase. Ea nu avea parte de adevărata plictiseală pentru că era, după cum un el spusese, "o enciclopedie a enigmelor". 
Doar în unele zile, când nu-şi afla scopul existenţei, numai atunci timpul trecea chinuitor de încet, în timp ce ea privea şoseaua îngheţată de la fereastra imensă, aşteptându-şi sentinţa, ziua finală în care avea să descopere totul, să simtă satisfacţia deplină a împlinirii prin tot fumul din ea, să cuprindă infinitul, misterele. Simţea atâta dezamăgire gândind că unele enigme vor rămâne neelucidate, încât evita să se lase să viseze cu ochii deschişi până în acel punct.
În asemenea zile, o chinuia dorul de o religie beată, fanatică. Faptul că nu mai credea în acel ceva o aducea în pragul disperării. Din ziua aia nenorocită în care frica o paralizase, din ziua în care, îmbătată, recunoscuse că şi ficţiunea era realitate. De atunci, de când renunţase la obiceiul vechi de ani, pentru care se luptase cu un stil de viaţă lejer. Din ziua în care o rugă nu o mai făcea să se liniştească, devenise o alta, mai emotivă, mai plină de amărăciune, gândind că totul se afla în oameni - împlinirea concentrată în fiinţele deloc pure, pe care ar fi vrut să le vadă ca pe ea, fără speranţă, numai nelinişte.
Dar ei nu erau ca ea, ei păreau mai liniştiţi şi gata de decizii pe care ea nu putea decât să le paseze mai departe, de la un prieten la altul, cu veşnica teamă de eşec. Un eşec era prea mult pentru o persoană instabilă emoţional, un eşec nu putea decât s-o dea cu trei paşi în spate, s-o facă să reia totul de la zero, să treacă din nou prin chinul provocat de prea multe întrebări. Şi nu avea nevoie de asta, ei îi trebuiau numai răspunsurile, numai răspunsurile logice, ce n-avea legătură cu sufletul, cu conştiinţa, cu sentimentele.
Ei îi trebuia numai o melodie pe fundal, care să-i ducă gândurile şi s-o lase cu emoţiile altora, care-i păreau străine şi îi aduceau acel strop de linişte.

Karaoke în Piaţa Mică

De mult nu m-am mai distrat atât de tare de tare. Niciodată până acum nu cred să fi cântat cu o asemenea intensitate, până mi-am pierdut şi grohăitul ce ţinea loc de voce. 

Timp de aproximativ trei ore am luat parte la una din experienţele ălea ce te schimbă radical. A fost pentru prima dată când m-am simţit cu adevărat în largul meu într-o asemenea mulţime de oameni, când nu mi-a păsat cine erau, ce vroiau, ce perspectivă de viitor avea fiecare. Când mi-era indiferent dacă mă aflam lângă un necunoscut sau lângă cei mai buni prieteni.Când am simţit că oamenii pot forma o familie şi se pot distra împreună.

Am cântat (sau, mai bine zis, urlat) "It's my life /It's now or never /I ain't gonna live forever /I just want to live while I'm alive ", am întrebat "Alice? Who the fuck is Alice?", aproape m-am simţit mai umană când a început Feel (Robbie Williams) şi apoi am strigat "Viva la vida!".

Încă mă mai doare gâtul, dar abia aştept o dată viitoare.

Che Guevara - varianta românească

Deviza mea de astazi a fost : "pune-ţi mintea cu toţi proştii, cine ştie când o să mai ai ocazia să întâlneşti aşa ceva!". Şi am avut dreptatea, foarte rar întâlneşti oameni care să te enerveze într-un asemenea hal prin simplul fapt că există şi că au o activitate. O activitate de-a dreptul imbecilă, aş zice eu, căci într-o viaţă poţi face şi ceva bun, nu numai instrigare la incultura.

Un "tânăr respectabil" de pe Facebook, pe numele său, Ionut Vasilescu, probabil fan Che Guevara, mare şmecher din Bucureşti, organizează un ultra eveniment : Ziua chiulitului! Wow, frate! Super! Citez descrierea lor : 

"Eu zic ca ar fi haios sa gooooooolim liceele!

Sa-i magarim pe profesori :))
Convingeti cat mai multa lume ca pe 25.02.2011 sa chiuleasca de la toate orele :d
P.S :
-daca mai exista un event la fel , pare rau , nu am stat sa caut :))

ne vedem la tnb :) ma rog scrie mai sus :P , eu unul prefer Oktober , nu de alta dar aia au evoluat de la halbe la galeata :))))". 

Ziua chiulitului este 25 februarie 2011, ÎN BUCUREŞTI. Scopul lor e să strângă toate puşlamalele la un loc, să-i îmbete criţă, să-i prindă poliţia şi să creeze Anarhie.Scopul lor e să-i facă pe elevi să apese pe "Particip" şi să lase comentari gen : "E foarte tare ce faceti voi dar, sa fim seriosi profi deabia asteapta sa scape de noi si sa'si ia bani pe "moca" . Eu va urez succes si sper sa reusiti sa "goooooliti liceele" ! Chiar mi'ar placea sa vad in ziar sau la Tv "Majoritatea liceelor din Bucuresti au numit azi,25.02 2011, 'Ziua chiulului' si s'au strans cu totii pe Lipscan..." sau "cum ma sa nu particip cu tn la chiul.ce dracu zici mai nebunule???". Nu, nicidecum nu ar păstra un mesaj în care o persoană şi-ar putea spune părerea fără să-i pupe în fund şi să le ridice în slăvi ideea de oameni cu creiere odihnite. Evident, pentru ei, faptul că o grămadă de elevi chiulesc într-o anumită zi nu e ceva rău, ci din contră. Ne arătăm independenţa, plecăm de la cursurile  "ca să-i măgărim pe profesori". Da, adevărul e că profesorii au de suferit de pe urma chiulului nostru. Ca şi când ei ar învăţa de la noi, nu noi de la ei. Ca şi când şcoala este mai mult de fiţă decât cu un scop. Nu-ţi place şcoala, frate, renunţă la ea! Dar nu prostii o grămadă de adolescenţi teribilişti cu o personalitate împrumutată să plece de la ore o zi întreagă numai pt că o grămadă de oameni au dau "Particip" şi asta-i face să fie mai interesanţi. Pt că nu-i face. (Nu am nimic cu chiului şi nu pot spune că nu am chiulit niciodată, dar mereu am chiulit din proprie iniţiativă, cu un scop al meu, nu al unui puştan "interesant".)

Şi, da, după cum tipul a ţinut moţiş să-mi precizeze "e alegerea fiecaruia".  Nu, nu e. Ar trebui să fie alegerea fiecăruia, numai că nici jumate din liceeni nu-şi gândesc adevăratele gânduri. Ci e vorba numai de spiritul de turmă, ce face restul, fac şi eu.

Şi ştiu sigur că nu mă înşel pentru că o grămadă de tineri din alte judete au dat "Particip", când întrunirea are loc în Bucureşti. Sunt curioasă câţi or să se ducă în Bucureşti în 25 ca să participe, chiar sunt curioasă. Şi câţi din cei care au dat "Particip" or să se ducă.

Şi tipul a mai zis "faceti voi alt event pt alocatie..si o sa primiti cum am primit s ieu..amenintari cu avocati..pt ca faceti instigare la revolta..sau alte cacaturi.". Şi a zis bine, da, un event pt alocaţie este instrigare la revoltă, iar poliţia intervine deoarece încălcăm anumite reguli. Dar mă întreb, oare eventul lui ,"Ziua chiulitului", nu încalcă reguli? Sau ce, la ei nu o să intervină poliţia? Ideea lor e foarte optimistă. Or să golească şcolile, or să meargă prin birturi să bea până crapă, apoi vor pleca acasă fericiţi. Iar în cazul în care se vor întâlni cu poliţişti pe străzi, aceştia-i vor saluta şi-i vor felicita pt idee. (Şi unicornul roz şi-a găsit cornul rupt şi l-a lipit cu scuipat, apoi a trăit fericit până la adânci bătrâneţi în Tărâmul Curcubeului, înconjurat de zânele vesele şi de căţeluşii zburători).

Mda... Aş vrea să vă văd în 26, fraţilor, în pijamale! Mai ales pe tine, Ioane!

P.S. Între scopurile tânărului bucureştean şi ale lui Che Guevara nu sunt asemănări. Fiecare cu cauza lui.

Jack Piratul cel Teribil şi Insula Pufoasă şi Roz

N-am mai râs de mult atât de tare, de mult, mult timp. Desenele de atunci erau altfel făcute, cu replici drăguţe şi pline de umor, cu personaje interesante şi o acţiune de-a dreptul comică... şi replicile! Cred că şi la şaptezeci de ani o să mai vizionez aşa ceva.


"- Eşti pirat?
- Nu, sunt supă la plic..
- Ha! Ha! Ha! Credeam că eşti pirat. N-aş fi putut să te conduc dacă erai pirat. Dar dacă eşti supă la plic, e-n ordine."


"- Deci tu eşti paznicul comorii... Nu eşti nici mare, nici dur..
- He, he, am fost bolnăvior. "

Opt

Şi chiar dacă am primit un şut în fund, am învăţat că ce nu te omoară te face mai puternic... şi că nimic, absolut nimic, nu mă va mai clinti cu adevărat. Sunt prea răutăcioasă, detest prea mult sentimentalismele pentru a o face. Şi zi de zi, mă înrăiesc mai tare, scad, plezndesc de furie, de atât sarcasm, de prea puţină linişte. Şi parcă zi de zi furtuna devine mai puternică, iar tot ce pot simţi, tot ce mai pot trăi, se rezumă la acea clipă de linişte, când, adormită, nu mai am nici dorinţe, nici neîmpliniri, nici puterea de a distinge binele de rău, frumosul de urât, puterea de a-mi alege viaţa. Pentru că aş alege mereu lipsurile, dorinţa de a reuşi, dorinţa de a da greş, de a-mi pândi fiecare mişcare pentru a dovedi cât de inumană sunt, cât de rea, de lipsită de scrupule. Cât de mult pălesc pe zi ce trece.

Şi nu mai regret nimic. Nu mai cred în ceea ce mi s-a spus când eram mică, nu mai cred că Doamne-Doamne este bun şi iubitor şi că mă va salva. Pentru că ştiu că ei m-au minţit, nenorociţii, iar ceea ce eu veneram era atât de departe de ceea ce credeam eu că ar trebui să fie, şi am renunţat să cred, am renunţat să mai cred, laşă, fără să-mi acord timp să caut un fel de adevăr pe care să-l pot accepta, fără să mai sper, fără să mai aştept. Şi renunţând la acei ani, am renunţat la mine.

Dar nu-nţeleg ce dracu mai caut, ce dracu-mi mai trebuie!? Nu înţeleg de ce sunt aşa egoistă, cum de am ajuns aşa egoistă. Nu vreau să înţeleg de ce caut împlinirea într-o stare în care nu se mai află nimic, de ce aştept să fiu neom, să renunţ la tot, să scap. Cum de există prăpastia aia între ceea ce spun şi ceea ce gândesc, între ceea ce arăt şi ceea ce simt? Cum de am ajuns să fiu întrebată dacă mai am sentimente, când totul în mine freamătă, când totul în mine arde? Când eu sunt o epavă, aşa, cu degetele grăbite, împinse în nenorocita asta de tastatură, aşteptând, dorind, suferind pentru un cuvânt, pentru o frază, oricât de uzată, oricât de imbecilă?

Era mult mai frumos când eram copil, când credeam că faptul că-mi pasă mă face să fiu un om bun, când aveam limtele ălea tâmpite, când eram aşa subiectivă!... Ştiam atât de puţine, dar simţeam universul cedându-mi, pentru că doar ce era al meu conta, pentru că nimeni nu-mi arătase că viaţa e murdară, jegoasă, plină de nimicuri, că miturile rămân mituri, oricât ai crede-n ele, că nu există nimic, absolut nimic, că tot ce am văzut, crezut, atins, se afla în lumea mea, în micuţa mea lume, şi că nimeni nu vede, gândeşte, crede, simte, aude ca mine. Că, din cauza diferenţelor, nimeni nu mă va înţelege, nimeni nu mă va crede, nimeni nu mă va ajuta cu adevărat. Pentru că griul meu este negrul altuia, iar negrul meu este gri pentru alţii. Pentru că nu văd aceeaşi nuanţă, nu percep acelaşi sunet, nu văd aceleaşi trăsături. Pentru că nu-mi pot cenzura gândirea şi nu pot reţine numai ce vreau de la viaţă. Pentru că nu-mi pasă că o lume imensă se întinde în faţa mea, iar eu stagnez, cu ochii închişi, cu gura uscată, cu palmele dureros strânse, în aşteptarea unei alte soluţii, unei alte portiţe, care să mă lase într-o mare de alb, în care să plutesc fără gânduri, fără să trebuiască să înfrunt ceva, să vreau ceva, să lupt pentru ceva.

Pentru că eu nu sunt sinceră, nepăsătoare sau nefericită, ci doar obosită, cu adevărat obosită.

Cerc

Cateodata mergea fara sa stie, fara sa fie constienta, cu pupilele dilatatate, cu ochii albi si fara ratiune, infigandu-si unghiile-n palma, fara sa realizeze contactul, fara s-o trezeasca din amorteala. Nici vantul usor sau zapada moale, ce-i scartaia sub talpa, nici cuvintele joase, jignitoare, ce-i ieseau dintre buze, nimic. Nu se putea trezi si nici nu mai putea spera la o trezire reala, la o constiinta, la un simplu gand lucid, cat de mic, cat de idiot.
Ii privea-n ochii si constientiza totul. Grija lui, un necunoscut, dorinta de a intreba, nepasarea ei, amintirile, senzatiile ce-i erau departe de trup, departe de minte, ferecate in afara ei, in lumea reala, mare, ce le includea pe toate ale ei, ce era inclusa de altele, mai mari, mai frumoase, mai sincere si mai ordonate. Ea nu facea parte din nicuna in acel moment, era uitata afara, incercand sa se lupte cu temerile si cu atatea raspunsuri inexistente, sa se motiveze cu ceva, sa patrunda, sa-si reia viata, sa reinceapa sa mearga, sa vorbeasca, sa rada, sa gandeasca, sa simta, sa nu mai vrea sa stie.
Erau momentele ei de nebuna luciditate, ce-o rupeau in parti si-o imparteau prin colturi imposibil de regasit, de revizualizat. Nu vedea nimic din ce ar fi trebuit sa vada, doar perdeaua imensa, alba, si cladirea plina de oameni suprapunandu-se, apoi albul zapezii, diferit, plin de mizerie, de culoare, de zgomote, ce n-o lasa sa vada dincolo. Stia, simtea ca exista un dincolo si ca, odata descoperit, urma sa renunte la lanturi si sa se lase libera, sa cuprinda infinitul si sa se apropie de lumina.
Dar lumina nu era pentru ea, cel putin, nu in acel moment. Urma s-o regaseasca tarziu, cand copacii urmau sa se dezgoleasca de viata si de culoare, de tinerete. Si cu o usoara unda de curaj, ea putea sa se ingroape in alb, in negru, in eternitate. Urma sa traiasca o secunda de adevar, apoi sa se lase uitata, ingropata sub pozele vechi, cu margini rupte, in foile manzgalite, in desenele proaste, cu hasuri de gri.
Urma sa se lase cuprinsa de viata pana aproape de sange, in oase, in muschi, in ochi, in creier. Urma sa traiasca acea clipa prelungita pana la durere, sa fie ca ei, sa vrea sa fie, sa planga cu spasme, sa muste din coltul alb al pernei, sa fumeze tigara dupa tigara, sa se lase cuprinsa de betii de moment, sa evadeze, sa se intoarca, sa priveasca, sa rada cu gura pana la urechi, sa zambeasca timid si sa-si plimbe pletele prin soare, prin vant, prin ploi, prin ninsori, iarna de iarna, an de an. Stia ca se va desconsidera, ca nu va stii sa se aprecieze sau ca o va face la superlativ, ca nu va avea temeri sau ca nu va putea inchide ochii din cauza lor, ca-l va astepta an de an si ca va renunta la inceput de toamna, cand starile de rau o vor coplesi..., ca nu va da doi bani pe viata, dar ca va regreta clipele trecute, ca le va iubi si va dori o reintoarcere, o frumoasa reintoarcere in mijlocul furtunii.
Iar in ultima clipa de luciditate nu va regreta nimic, ci va astepta cu zambetul pe buze acel moment in care urma sa se confunde cu divinitatea.