Opt

Şi chiar dacă am primit un şut în fund, am învăţat că ce nu te omoară te face mai puternic... şi că nimic, absolut nimic, nu mă va mai clinti cu adevărat. Sunt prea răutăcioasă, detest prea mult sentimentalismele pentru a o face. Şi zi de zi, mă înrăiesc mai tare, scad, plezndesc de furie, de atât sarcasm, de prea puţină linişte. Şi parcă zi de zi furtuna devine mai puternică, iar tot ce pot simţi, tot ce mai pot trăi, se rezumă la acea clipă de linişte, când, adormită, nu mai am nici dorinţe, nici neîmpliniri, nici puterea de a distinge binele de rău, frumosul de urât, puterea de a-mi alege viaţa. Pentru că aş alege mereu lipsurile, dorinţa de a reuşi, dorinţa de a da greş, de a-mi pândi fiecare mişcare pentru a dovedi cât de inumană sunt, cât de rea, de lipsită de scrupule. Cât de mult pălesc pe zi ce trece.

Şi nu mai regret nimic. Nu mai cred în ceea ce mi s-a spus când eram mică, nu mai cred că Doamne-Doamne este bun şi iubitor şi că mă va salva. Pentru că ştiu că ei m-au minţit, nenorociţii, iar ceea ce eu veneram era atât de departe de ceea ce credeam eu că ar trebui să fie, şi am renunţat să cred, am renunţat să mai cred, laşă, fără să-mi acord timp să caut un fel de adevăr pe care să-l pot accepta, fără să mai sper, fără să mai aştept. Şi renunţând la acei ani, am renunţat la mine.

Dar nu-nţeleg ce dracu mai caut, ce dracu-mi mai trebuie!? Nu înţeleg de ce sunt aşa egoistă, cum de am ajuns aşa egoistă. Nu vreau să înţeleg de ce caut împlinirea într-o stare în care nu se mai află nimic, de ce aştept să fiu neom, să renunţ la tot, să scap. Cum de există prăpastia aia între ceea ce spun şi ceea ce gândesc, între ceea ce arăt şi ceea ce simt? Cum de am ajuns să fiu întrebată dacă mai am sentimente, când totul în mine freamătă, când totul în mine arde? Când eu sunt o epavă, aşa, cu degetele grăbite, împinse în nenorocita asta de tastatură, aşteptând, dorind, suferind pentru un cuvânt, pentru o frază, oricât de uzată, oricât de imbecilă?

Era mult mai frumos când eram copil, când credeam că faptul că-mi pasă mă face să fiu un om bun, când aveam limtele ălea tâmpite, când eram aşa subiectivă!... Ştiam atât de puţine, dar simţeam universul cedându-mi, pentru că doar ce era al meu conta, pentru că nimeni nu-mi arătase că viaţa e murdară, jegoasă, plină de nimicuri, că miturile rămân mituri, oricât ai crede-n ele, că nu există nimic, absolut nimic, că tot ce am văzut, crezut, atins, se afla în lumea mea, în micuţa mea lume, şi că nimeni nu vede, gândeşte, crede, simte, aude ca mine. Că, din cauza diferenţelor, nimeni nu mă va înţelege, nimeni nu mă va crede, nimeni nu mă va ajuta cu adevărat. Pentru că griul meu este negrul altuia, iar negrul meu este gri pentru alţii. Pentru că nu văd aceeaşi nuanţă, nu percep acelaşi sunet, nu văd aceleaşi trăsături. Pentru că nu-mi pot cenzura gândirea şi nu pot reţine numai ce vreau de la viaţă. Pentru că nu-mi pasă că o lume imensă se întinde în faţa mea, iar eu stagnez, cu ochii închişi, cu gura uscată, cu palmele dureros strânse, în aşteptarea unei alte soluţii, unei alte portiţe, care să mă lase într-o mare de alb, în care să plutesc fără gânduri, fără să trebuiască să înfrunt ceva, să vreau ceva, să lupt pentru ceva.

Pentru că eu nu sunt sinceră, nepăsătoare sau nefericită, ci doar obosită, cu adevărat obosită.