Opt

Şi chiar dacă am primit un şut în fund, am învăţat că ce nu te omoară te face mai puternic... şi că nimic, absolut nimic, nu mă va mai clinti cu adevărat. Sunt prea răutăcioasă, detest prea mult sentimentalismele pentru a o face. Şi zi de zi, mă înrăiesc mai tare, scad, plezndesc de furie, de atât sarcasm, de prea puţină linişte. Şi parcă zi de zi furtuna devine mai puternică, iar tot ce pot simţi, tot ce mai pot trăi, se rezumă la acea clipă de linişte, când, adormită, nu mai am nici dorinţe, nici neîmpliniri, nici puterea de a distinge binele de rău, frumosul de urât, puterea de a-mi alege viaţa. Pentru că aş alege mereu lipsurile, dorinţa de a reuşi, dorinţa de a da greş, de a-mi pândi fiecare mişcare pentru a dovedi cât de inumană sunt, cât de rea, de lipsită de scrupule. Cât de mult pălesc pe zi ce trece.

Şi nu mai regret nimic. Nu mai cred în ceea ce mi s-a spus când eram mică, nu mai cred că Doamne-Doamne este bun şi iubitor şi că mă va salva. Pentru că ştiu că ei m-au minţit, nenorociţii, iar ceea ce eu veneram era atât de departe de ceea ce credeam eu că ar trebui să fie, şi am renunţat să cred, am renunţat să mai cred, laşă, fără să-mi acord timp să caut un fel de adevăr pe care să-l pot accepta, fără să mai sper, fără să mai aştept. Şi renunţând la acei ani, am renunţat la mine.

Dar nu-nţeleg ce dracu mai caut, ce dracu-mi mai trebuie!? Nu înţeleg de ce sunt aşa egoistă, cum de am ajuns aşa egoistă. Nu vreau să înţeleg de ce caut împlinirea într-o stare în care nu se mai află nimic, de ce aştept să fiu neom, să renunţ la tot, să scap. Cum de există prăpastia aia între ceea ce spun şi ceea ce gândesc, între ceea ce arăt şi ceea ce simt? Cum de am ajuns să fiu întrebată dacă mai am sentimente, când totul în mine freamătă, când totul în mine arde? Când eu sunt o epavă, aşa, cu degetele grăbite, împinse în nenorocita asta de tastatură, aşteptând, dorind, suferind pentru un cuvânt, pentru o frază, oricât de uzată, oricât de imbecilă?

Era mult mai frumos când eram copil, când credeam că faptul că-mi pasă mă face să fiu un om bun, când aveam limtele ălea tâmpite, când eram aşa subiectivă!... Ştiam atât de puţine, dar simţeam universul cedându-mi, pentru că doar ce era al meu conta, pentru că nimeni nu-mi arătase că viaţa e murdară, jegoasă, plină de nimicuri, că miturile rămân mituri, oricât ai crede-n ele, că nu există nimic, absolut nimic, că tot ce am văzut, crezut, atins, se afla în lumea mea, în micuţa mea lume, şi că nimeni nu vede, gândeşte, crede, simte, aude ca mine. Că, din cauza diferenţelor, nimeni nu mă va înţelege, nimeni nu mă va crede, nimeni nu mă va ajuta cu adevărat. Pentru că griul meu este negrul altuia, iar negrul meu este gri pentru alţii. Pentru că nu văd aceeaşi nuanţă, nu percep acelaşi sunet, nu văd aceleaşi trăsături. Pentru că nu-mi pot cenzura gândirea şi nu pot reţine numai ce vreau de la viaţă. Pentru că nu-mi pasă că o lume imensă se întinde în faţa mea, iar eu stagnez, cu ochii închişi, cu gura uscată, cu palmele dureros strânse, în aşteptarea unei alte soluţii, unei alte portiţe, care să mă lase într-o mare de alb, în care să plutesc fără gânduri, fără să trebuiască să înfrunt ceva, să vreau ceva, să lupt pentru ceva.

Pentru că eu nu sunt sinceră, nepăsătoare sau nefericită, ci doar obosită, cu adevărat obosită.

Cerc

Cateodata mergea fara sa stie, fara sa fie constienta, cu pupilele dilatatate, cu ochii albi si fara ratiune, infigandu-si unghiile-n palma, fara sa realizeze contactul, fara s-o trezeasca din amorteala. Nici vantul usor sau zapada moale, ce-i scartaia sub talpa, nici cuvintele joase, jignitoare, ce-i ieseau dintre buze, nimic. Nu se putea trezi si nici nu mai putea spera la o trezire reala, la o constiinta, la un simplu gand lucid, cat de mic, cat de idiot.
Ii privea-n ochii si constientiza totul. Grija lui, un necunoscut, dorinta de a intreba, nepasarea ei, amintirile, senzatiile ce-i erau departe de trup, departe de minte, ferecate in afara ei, in lumea reala, mare, ce le includea pe toate ale ei, ce era inclusa de altele, mai mari, mai frumoase, mai sincere si mai ordonate. Ea nu facea parte din nicuna in acel moment, era uitata afara, incercand sa se lupte cu temerile si cu atatea raspunsuri inexistente, sa se motiveze cu ceva, sa patrunda, sa-si reia viata, sa reinceapa sa mearga, sa vorbeasca, sa rada, sa gandeasca, sa simta, sa nu mai vrea sa stie.
Erau momentele ei de nebuna luciditate, ce-o rupeau in parti si-o imparteau prin colturi imposibil de regasit, de revizualizat. Nu vedea nimic din ce ar fi trebuit sa vada, doar perdeaua imensa, alba, si cladirea plina de oameni suprapunandu-se, apoi albul zapezii, diferit, plin de mizerie, de culoare, de zgomote, ce n-o lasa sa vada dincolo. Stia, simtea ca exista un dincolo si ca, odata descoperit, urma sa renunte la lanturi si sa se lase libera, sa cuprinda infinitul si sa se apropie de lumina.
Dar lumina nu era pentru ea, cel putin, nu in acel moment. Urma s-o regaseasca tarziu, cand copacii urmau sa se dezgoleasca de viata si de culoare, de tinerete. Si cu o usoara unda de curaj, ea putea sa se ingroape in alb, in negru, in eternitate. Urma sa traiasca o secunda de adevar, apoi sa se lase uitata, ingropata sub pozele vechi, cu margini rupte, in foile manzgalite, in desenele proaste, cu hasuri de gri.
Urma sa se lase cuprinsa de viata pana aproape de sange, in oase, in muschi, in ochi, in creier. Urma sa traiasca acea clipa prelungita pana la durere, sa fie ca ei, sa vrea sa fie, sa planga cu spasme, sa muste din coltul alb al pernei, sa fumeze tigara dupa tigara, sa se lase cuprinsa de betii de moment, sa evadeze, sa se intoarca, sa priveasca, sa rada cu gura pana la urechi, sa zambeasca timid si sa-si plimbe pletele prin soare, prin vant, prin ploi, prin ninsori, iarna de iarna, an de an. Stia ca se va desconsidera, ca nu va stii sa se aprecieze sau ca o va face la superlativ, ca nu va avea temeri sau ca nu va putea inchide ochii din cauza lor, ca-l va astepta an de an si ca va renunta la inceput de toamna, cand starile de rau o vor coplesi..., ca nu va da doi bani pe viata, dar ca va regreta clipele trecute, ca le va iubi si va dori o reintoarcere, o frumoasa reintoarcere in mijlocul furtunii.
Iar in ultima clipa de luciditate nu va regreta nimic, ci va astepta cu zambetul pe buze acel moment in care urma sa se confunde cu divinitatea.