Zece frunze moarte

Astăzi, am simţit că am să aştept o viaţă-ntreagă în faţa autobuzului galben, în bătaia soarelui sau sub stropii de ploaie. Am simţit că n-o să pot supravieţui în aceeaşi formulă toamnei viitoare, că o să mă descompun odată cu frunzele, c-o să pălesc şi o să ruginesc cu fiece secundă. Ştiu că n-am să uit, n-am să iert, n-am să las. Ştiu că nu o să vreau să te mai văd plecând ca anii trecuţi şi că o să-mi schingiuiesc sufletul pentru a mă putea reduce la tăcere, pentru a nu-mi urla toată disperarea.
Dar acum sunt împăcată cu asta. Un ultim moment de captivitate şi apoi voi putea fi tot ce voi vrea să fiu. N-am să plâng, nu-mi place să fiu slabă. N-am să mai accept că sufăr, ce e trecut e bun trecut. N-o să mai regret nimic din ce n-am făcut. N-o să mai vreau să-ţi păstrez imaginea vie, neatinsă de timp. Am să te privesc plecând şi am să plec şi eu, împăcată, liniştită. Pentru că deja urăsc toate punţile dintre noi doi. Pentru că deja mă oboseşte imaginea ta. Pentru că tot timpul trecut a fost ca un pansament şi pentru că nimic nu mai e atât de frumos după ce absenţa devine obişnuinţă.

Să vii în parc cu mine ca să vedem castanii,

-E cea din urmă oară că-i mai putem vedea-

De-acum, punând deoparte tristeţile şi anii

Ce singură-mi va pare singurătatea mea...

Ştiu, vor cădea la urmă pe caldarâme paşii

-Pe-aceste străzi degeaba mai coborâm acum-

Noi vom veni de mână ca să privim copacii

Au fost odată inimi care-au bătut nebun...

Şi-azi cântecul de-ncepe-i că dragostea sfârşeşte

-Să-nchidem în cutie violinele de lut-

Nu-s degete când visul pe geamuri se opreşte

Să cânte cum odată acele mâini au vrut...

Poate va fi o toamnă cu fluturi morţi pe case,

-Poate va fi o toamnă ci strigăte-n pustiu-

În parcul ăsta simplu, cu oameni de mătase,

Noi vom veni devreme, dar vom pleca târziu.

(Radu Stanca - Noemvrie)