De mult nu mi-a mai fost atât de frică. De mult n-am mai simţit repulsia cu o asemenea intensitate. De mult nu am mai simţit că nu sunt în stare de nimic. Am fost prea împăcată cu mine, prea mândră, prea sigură pe anumite posibităţi. Nu mi-a păsat cât am arătat-o, nu mi-a păsat nici măcar cât a fi presupus bunul simţ.N-am fost în stare să accept, în anumite puncte, realitatea, şi, la fel ca mulţi alţii, m-am lăsat atrasă de mirajul "vieţii liniştite, fără complicaţii, fără vreo urmă de sentimentalism". Am spus : "La dracu cu tot!" şi, pentru o nenorocită de clipă, am aruncat totul. Şi ştiu că pot s-o iau eu de la capăt, să neg, dar anumite clipe nu se vor mai întoarce.
Şi ciudat e că oricât de mult aş nega, ştiu că am rămas un copil speriat. Şi oricât de mult aş dori să fiu pe picioarele mele, îmi va fi dor de toate zilele alea ascunse în mine, când vedeam perfecţiunea într-un singur om, pe care-l iubeam şi-l adoram, şi-l respectam aşa cum n-am s-o mai fac, poate, niciodată. Şi-mi va fi dor de toţi nervii produşi de prezenţa agasantă, şi-mi va fi dor de momentele în care doream linişte. Şi mă enervează incapacitatea mea - ştiu că atunci când totul va reveni la normal nu voi fi în stare să spun nimic, ci voi continua să-i aduc învinuiri, aşa cum am făcut-o ani de-a rândul.
Şi e ca dracu de greu să simţi şi tu că vrei, trebuie să spui ceva şi că nu poţi s-o faci... Şi e ca dracu de greu să ştii că, deşi toţi te-au iertat, tu nu o vei face niciodată din cauza neputinţei din unele momente, tocmai pentru egoismul şi orgoliul nenorocit, pentru că în tot rahatul pe care-l numeşti viaţă ai încercat să pari mai rece decât ai fi putut fi.
Şi e şi mai aiurea că în momente ca ăstea nu eşti în stare să pui mâna pe un nenorocit de telefon şi să spui lucrurilor pe nume. Pentru că-mi pare rău, atât de rău că nu am înţeles şi nu am încercat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu