Opt...şpe

Cumva, toată agitaţia din ultima vreme îşi lăsase amprenta asupra ei. Firea ei diferită, modul în care nu putea trece prin viaţă fără să se lase atinsă de nefericirile de moment, căpătând dureri sfâşietoare de doar câteva secunde, modul în care acestea erau mai de efect decât puţinele fericiri pentru care lupta ca o nebună, gesticulând şi lăsând zâmbete false să-i scape printre dinţii mici şi depărtaţi.

Văzând-o de la distanţă, putea fi cea mai fericită fiinţă de pe pămând sau  cea mai greu de înţeles sau abordat. Dar nu era, nu era nici fericită şi nici atât de închisă faţă de umanitate. Îi plăcea să vorbească, îi plăcea să asculte,  îi plăcea să ajute atunci când era cazul. Dar de fiecare dată când era la pământ, căuta ajutorul la aceleaşi persoane în care se putea încrede, pe care le stresa punând în aplicare metoda contrapunctului. Dezvolta aceeaşi idee la nesfârşit, până  pierdea şirul posibilităţilor, până-şi lăsa creierul obosit, într-o stare de nefericire jalnică. Îşi macina  mintea cu întrbări, cu filozofia pe care ajunsese s-o urască. După fiecare carte citită se lăsa cuprinsă de nelinişte, se lăsa transpusă între două lumi, una a ei, ambiguă, fără vreo bază reală. Cealaltă, pe care o numea "Realitate" şi pe care de multe ori o ignora.  Puţine erau dăţile în care părea dispusă să-i accepte existenţa.
De fiecare dată era absentă, căpătând doar frânturi din ceea ce ar fi trebuit să aibe, să simtă, să miroase. Ea nu avea parte de adevărata plictiseală pentru că era, după cum un el spusese, "o enciclopedie a enigmelor". 
Doar în unele zile, când nu-şi afla scopul existenţei, numai atunci timpul trecea chinuitor de încet, în timp ce ea privea şoseaua îngheţată de la fereastra imensă, aşteptându-şi sentinţa, ziua finală în care avea să descopere totul, să simtă satisfacţia deplină a împlinirii prin tot fumul din ea, să cuprindă infinitul, misterele. Simţea atâta dezamăgire gândind că unele enigme vor rămâne neelucidate, încât evita să se lase să viseze cu ochii deschişi până în acel punct.
În asemenea zile, o chinuia dorul de o religie beată, fanatică. Faptul că nu mai credea în acel ceva o aducea în pragul disperării. Din ziua aia nenorocită în care frica o paralizase, din ziua în care, îmbătată, recunoscuse că şi ficţiunea era realitate. De atunci, de când renunţase la obiceiul vechi de ani, pentru care se luptase cu un stil de viaţă lejer. Din ziua în care o rugă nu o mai făcea să se liniştească, devenise o alta, mai emotivă, mai plină de amărăciune, gândind că totul se afla în oameni - împlinirea concentrată în fiinţele deloc pure, pe care ar fi vrut să le vadă ca pe ea, fără speranţă, numai nelinişte.
Dar ei nu erau ca ea, ei păreau mai liniştiţi şi gata de decizii pe care ea nu putea decât să le paseze mai departe, de la un prieten la altul, cu veşnica teamă de eşec. Un eşec era prea mult pentru o persoană instabilă emoţional, un eşec nu putea decât s-o dea cu trei paşi în spate, s-o facă să reia totul de la zero, să treacă din nou prin chinul provocat de prea multe întrebări. Şi nu avea nevoie de asta, ei îi trebuiau numai răspunsurile, numai răspunsurile logice, ce n-avea legătură cu sufletul, cu conştiinţa, cu sentimentele.
Ei îi trebuia numai o melodie pe fundal, care să-i ducă gândurile şi s-o lase cu emoţiile altora, care-i păreau străine şi îi aduceau acel strop de linişte.