Avea Tudor Chirilă o melodie care mi-ar putea descrie starea. "Nu am chef azi/ Nu am chef de nimic". Putem adapta pe ici-colo. Căci nu mai am chef de mult timp, nu am chef de nimic. Nu sunt tristă, nu sunt certată cu viaţa. Asta-i cel mai rău. Că nu am motive. Că mă plâng fără vreun drept, că nu ştiu de ce mă plâng.
E greu să fi conştient că eşti nevoit să trăieşti. Să nu priveşti asta ca pe un drept, ci ca pe o obligaţie. Să-ţi dai seama că, după ce tragi ca un câine toată viaţa pentru a fi fericit, a avea un job şi o familie, ajungi să nu mai ai nimic într-o secundă. Să mori. Să-ţi pierzi trupul (şi ce rost mai are să fim frumoşi sau urâţi, să ne vopsim părul sau unghiile - până la urmă, tot acelaşi lucru ajungem toţi). Să doreşti să ajungi în rai, deşi nu crezi în el.
Nasoală toată treaba cu moartea; niciun sacrificiu n-are vreun rost.
traieste clipa...
RăspundețiȘtergere