Cerc

Cateodata mergea fara sa stie, fara sa fie constienta, cu pupilele dilatatate, cu ochii albi si fara ratiune, infigandu-si unghiile-n palma, fara sa realizeze contactul, fara s-o trezeasca din amorteala. Nici vantul usor sau zapada moale, ce-i scartaia sub talpa, nici cuvintele joase, jignitoare, ce-i ieseau dintre buze, nimic. Nu se putea trezi si nici nu mai putea spera la o trezire reala, la o constiinta, la un simplu gand lucid, cat de mic, cat de idiot.
Ii privea-n ochii si constientiza totul. Grija lui, un necunoscut, dorinta de a intreba, nepasarea ei, amintirile, senzatiile ce-i erau departe de trup, departe de minte, ferecate in afara ei, in lumea reala, mare, ce le includea pe toate ale ei, ce era inclusa de altele, mai mari, mai frumoase, mai sincere si mai ordonate. Ea nu facea parte din nicuna in acel moment, era uitata afara, incercand sa se lupte cu temerile si cu atatea raspunsuri inexistente, sa se motiveze cu ceva, sa patrunda, sa-si reia viata, sa reinceapa sa mearga, sa vorbeasca, sa rada, sa gandeasca, sa simta, sa nu mai vrea sa stie.
Erau momentele ei de nebuna luciditate, ce-o rupeau in parti si-o imparteau prin colturi imposibil de regasit, de revizualizat. Nu vedea nimic din ce ar fi trebuit sa vada, doar perdeaua imensa, alba, si cladirea plina de oameni suprapunandu-se, apoi albul zapezii, diferit, plin de mizerie, de culoare, de zgomote, ce n-o lasa sa vada dincolo. Stia, simtea ca exista un dincolo si ca, odata descoperit, urma sa renunte la lanturi si sa se lase libera, sa cuprinda infinitul si sa se apropie de lumina.
Dar lumina nu era pentru ea, cel putin, nu in acel moment. Urma s-o regaseasca tarziu, cand copacii urmau sa se dezgoleasca de viata si de culoare, de tinerete. Si cu o usoara unda de curaj, ea putea sa se ingroape in alb, in negru, in eternitate. Urma sa traiasca o secunda de adevar, apoi sa se lase uitata, ingropata sub pozele vechi, cu margini rupte, in foile manzgalite, in desenele proaste, cu hasuri de gri.
Urma sa se lase cuprinsa de viata pana aproape de sange, in oase, in muschi, in ochi, in creier. Urma sa traiasca acea clipa prelungita pana la durere, sa fie ca ei, sa vrea sa fie, sa planga cu spasme, sa muste din coltul alb al pernei, sa fumeze tigara dupa tigara, sa se lase cuprinsa de betii de moment, sa evadeze, sa se intoarca, sa priveasca, sa rada cu gura pana la urechi, sa zambeasca timid si sa-si plimbe pletele prin soare, prin vant, prin ploi, prin ninsori, iarna de iarna, an de an. Stia ca se va desconsidera, ca nu va stii sa se aprecieze sau ca o va face la superlativ, ca nu va avea temeri sau ca nu va putea inchide ochii din cauza lor, ca-l va astepta an de an si ca va renunta la inceput de toamna, cand starile de rau o vor coplesi..., ca nu va da doi bani pe viata, dar ca va regreta clipele trecute, ca le va iubi si va dori o reintoarcere, o frumoasa reintoarcere in mijlocul furtunii.
Iar in ultima clipa de luciditate nu va regreta nimic, ci va astepta cu zambetul pe buze acel moment in care urma sa se confunde cu divinitatea.