Cele mei importante decizii sunt luate într-o fracţiune de secundă. Nu-i nevoie decât de o clipă în care o idee să-ţi apară într-o lumină favorabilă, cât să schimbe tot în tine. N-ai nevoie decât de aerul ăla cald, de somnolenţă şi indispoziţie pentru ca, odată ce te trezeşti, să nu mai doreşti să mai "adormi" vreodată.
Mă gândesc serios să plec, să părăsesc oraşul ăsta. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu mi-a intrat ideea asta în cap şi nu o mai pot alunga. Unii pot crede că încerc să fug... Probabil. De ce sau de cine? Nu ştiu. Să fug. Poate de mine, poate de monotonie, poate de oameni. Poate de o tentativă de viaţă ce nu are nimic trist sau fericit în ea.
Am nevoie de extreme... Trebuie să plec pentru a fi fericită sau tristă, nu contează atât de tare.
Vreau să retrăiesc emoţia descoperirii de locuri şi de oameni noi. Mă sufocă oraşul ăsta, atât de frumos şi atât de drag mie. Mă sufocă... Într-un timp, nu vedeam viaţă în afara lui... Vremurile ălea au apus, odată cu frica mea de necunoscut.
Nu-mi mai e teamă.
marți, 29 noiembrie 2011
luni, 31 octombrie 2011
Nu-mi doresc să fiu om. Pentru că a fi om implică a fi instabil, a fi trist, a avea momente în care-ţi simţi pieptul apăsat, când aerul e prea cald, prea mult, ţi se lipeşte de plămâni şi ajunge să te doară.
Nu vreau să fiu om, căci astfel ajung să cunosc şi noţiunea de timp. Şi eu n-am nevoie decât de câteva secunde în care să pot fi cu adevărat fericită... Atât. Restul nu contează, restul e de prisos. Doar o clipă în care renunţi la raţiune.
Nu mai vreau să mai fiu vreodată tristă sau plictisită. Nu mai vreau să mai am incertitudini. Nu mai vreau să încerc să găsesc scuze.
Stupidă viaţă... Contează atât de puţin ceea ce-ţi doreşti!
Nu vreau să fiu om, căci astfel ajung să cunosc şi noţiunea de timp. Şi eu n-am nevoie decât de câteva secunde în care să pot fi cu adevărat fericită... Atât. Restul nu contează, restul e de prisos. Doar o clipă în care renunţi la raţiune.
Nu mai vreau să mai fiu vreodată tristă sau plictisită. Nu mai vreau să mai am incertitudini. Nu mai vreau să încerc să găsesc scuze.
Stupidă viaţă... Contează atât de puţin ceea ce-ţi doreşti!
marți, 30 august 2011
Tot timpul, începutul de toamnă m-a prins tristă şi obosită... Incredibil de tristă, am numărat fiecare zi şi am aşteptat.
Poate de aceea mă simt atât de singură zilele ăstea, pt că nu mă simt în stare să schimb ceva.
Şi cel mai rău e să te simţi singur într-o mare de oameni.
Mi-e dor de tine, de tine şi de tine. Şi-n scurt timp, o să-mi fie şi de tine...
Poate de aceea mă simt atât de singură zilele ăstea, pt că nu mă simt în stare să schimb ceva.
Şi cel mai rău e să te simţi singur într-o mare de oameni.
Mi-e dor de tine, de tine şi de tine. Şi-n scurt timp, o să-mi fie şi de tine...
joi, 18 august 2011
miercuri, 27 iulie 2011
Iulie, 27
Azi am intrat pe blog, dupa saptamani intregi de absenta. Mi-am privit ultimul post si am vazut 1 comentariu. myhay08... Mihai.
Mihai a murit...
Incerc sa-mi repet incontinuu, ca sa ajung sa fiu constienta de asta. Pentru ca nu cred. Pentru ca stiu ca niciodata nu o sa cred.
Intr-o noapte, chinuita de insomnii, mi-am zis : "Mihai e mort..."
Nu-ntelegeam. Puteam spune: "Mihai e indragostit.", as fi crezut, as fi inteles. As fi putut spune, "Mihai e fericit.". Si asta as fi inteles... Dar...
Dar nu pot accepta o idee pe care nu o inteleg, pe care nu vreau sa o inteleg.
Mi-l amintesc pe omul acela mare, mereu linistit, mereu entuziasmat. Vorbind mult, mirosind frumos. Mi-l amintesc ca pe un bun prieten ce te ajuta mereu. Ca pe un om incredibil de rational.
Il vad ca fiind omul cu halat din piesa de teatru... Ca fiind cel care ne-a ajutat cand am dat examen din Altfel.
Si stiu...
N-o sa te uitam niciodata, Mihai!
Mihai a murit...
Incerc sa-mi repet incontinuu, ca sa ajung sa fiu constienta de asta. Pentru ca nu cred. Pentru ca stiu ca niciodata nu o sa cred.
Intr-o noapte, chinuita de insomnii, mi-am zis : "Mihai e mort..."
Nu-ntelegeam. Puteam spune: "Mihai e indragostit.", as fi crezut, as fi inteles. As fi putut spune, "Mihai e fericit.". Si asta as fi inteles... Dar...
Dar nu pot accepta o idee pe care nu o inteleg, pe care nu vreau sa o inteleg.
Mi-l amintesc pe omul acela mare, mereu linistit, mereu entuziasmat. Vorbind mult, mirosind frumos. Mi-l amintesc ca pe un bun prieten ce te ajuta mereu. Ca pe un om incredibil de rational.
Il vad ca fiind omul cu halat din piesa de teatru... Ca fiind cel care ne-a ajutat cand am dat examen din Altfel.
Si stiu...
N-o sa te uitam niciodata, Mihai!
vineri, 3 iunie 2011
Lucrurile în care am încetat să mai cred
Am încetat să cred în gălăgie, în aglomeraţie, în zilele petrecute aiurea. Am încetat să cred în minuni şi-n şansă. Am încetat să mai cred în copilărie şi-n bucuria de a trăi.
Totodată, am încetat să cred în Dumnezeu fără să-mi dau seama că l-aş putea înlocui cu bunătatea oamenilor - am încetat să mai cred şi-n asta (la un moment dat, eram atât de paranoică încât găseam câte un motiv ascuns în fiece gest).
Dar, în primul rând, am încetat să mai cred că sunt un om bun.
Totodată, am încetat să cred în Dumnezeu fără să-mi dau seama că l-aş putea înlocui cu bunătatea oamenilor - am încetat să mai cred şi-n asta (la un moment dat, eram atât de paranoică încât găseam câte un motiv ascuns în fiece gest).
Dar, în primul rând, am încetat să mai cred că sunt un om bun.
vineri, 20 mai 2011
Veronika se hotărăşte să...
Astă seară am realizat un lucru. Poate că m-am lăsat influienţată de varietatea de emoţii din ultima zi sau de "cuvintele" altcuiva, dar am simţit ideea în sine ca fiind a mea. Am realizat că nu-s nebuni cei ce acţionează dintr-un impuls şi că ceea ce eu văd ca fiind o tragedie (din exterior), poate fi soluţia cuiva de a se elibera. Am înţeles că n-ai nevoie de tragedii pentru a fi cu adevărat sătul, ci ai nevoie doar de siguranţa că viitorul nu-ţi poate aduce momente mai fericite sau calme, sau liniştite. Că viaţa e un bol de acţiuni ce se repetă; zilnic aceleaşi, făcute, poate, în moduri diferite - dar aceleaşi.
Am realizat că ai nevoie de curaj pentru a profita de moment; că nu trebuie să te gândeşti la nimeni din exterior, numai la tine şi la felul în care totul capătă contur în tine.
E ciudat cum, pentru un moment, te simţi desăvârşit. Atât de gol şi, totodată, atât de plin încât simţi nevoia să cuprinzi totul fără să faci vreo mişcare. Să mori şi să renaşti şi să laşi să-ţi curgă lumină prin ochi. Să-ţi asumi riscul...
Dar n-am făcut-o; mă-nţepa inima.
Am realizat că ai nevoie de curaj pentru a profita de moment; că nu trebuie să te gândeşti la nimeni din exterior, numai la tine şi la felul în care totul capătă contur în tine.
E ciudat cum, pentru un moment, te simţi desăvârşit. Atât de gol şi, totodată, atât de plin încât simţi nevoia să cuprinzi totul fără să faci vreo mişcare. Să mori şi să renaşti şi să laşi să-ţi curgă lumină prin ochi. Să-ţi asumi riscul...
Dar n-am făcut-o; mă-nţepa inima.
miercuri, 18 mai 2011
Miercuri, 18
Câţi dintre voi nu sunteţi ipocriţi? Câţi dintre voi nu le ţineţi altora lecţii de morală, de etică, nu-i condamnaţi pe ceilalţi când fac o greşeală, cât de mică? Atunci când aruncaţi feţe scârbite şi sunteţi cea mai morală persoana de pe pământ, când găsiţi o mie de moduri în care acel cineva putea evita acea greşeală, Când sunteţi "cel mai" corect "din oraşul acesta".
Câţi nu se ghidează după aparenţe şi nu judecă oamenii după criterii de-a dreptul idioate? Câţi nu se cunosc nici pe jumătate aşa cum sunt, ci-şi ascund narcisismul şi toate toanele sub o faţă prietenoasă? Câţi nu vorbesc fără să înţeleagă cu adevărat cuvintele, fără să realizeze că o propoziţie poate fi o realitate, iar o minciună, cât de frumos învelită, tot minciună rămâne?
Ştiu că, într-o anumită măsură, şi eu fac parte din acei "câţi". Dar sunt conştientă de asta şi încerc s-o schimb. Încerc să fiu eu, chiar dacă asta mă face un fel de ţintă. Încerc să nu par mai morală decât sunt şi să nu-mi ascund dezgustul faţă de anumite chestii. Pentru că există. Şi pentru că din orice învăţ ceva. Şi pentru că nu mai trebuie să mai regret nimic în viaţă pentru că din orice rahat înveţi ceva.Şi, în primul şi-n primul rând, pentru că am învăţat că persoanele pe care le considerăm mai "bune şi sincere" decât noi sunt primele ce se târăsc în noroi.
Câţi nu se ghidează după aparenţe şi nu judecă oamenii după criterii de-a dreptul idioate? Câţi nu se cunosc nici pe jumătate aşa cum sunt, ci-şi ascund narcisismul şi toate toanele sub o faţă prietenoasă? Câţi nu vorbesc fără să înţeleagă cu adevărat cuvintele, fără să realizeze că o propoziţie poate fi o realitate, iar o minciună, cât de frumos învelită, tot minciună rămâne?
Ştiu că, într-o anumită măsură, şi eu fac parte din acei "câţi". Dar sunt conştientă de asta şi încerc s-o schimb. Încerc să fiu eu, chiar dacă asta mă face un fel de ţintă. Încerc să nu par mai morală decât sunt şi să nu-mi ascund dezgustul faţă de anumite chestii. Pentru că există. Şi pentru că din orice învăţ ceva. Şi pentru că nu mai trebuie să mai regret nimic în viaţă pentru că din orice rahat înveţi ceva.Şi, în primul şi-n primul rând, pentru că am învăţat că persoanele pe care le considerăm mai "bune şi sincere" decât noi sunt primele ce se târăsc în noroi.
sâmbătă, 7 mai 2011
pieces
Niciodată n-o să-mi mai fac planuri de viitor ce să includă o altă persoană; pe oameni nu te poţi baza cu adevărat, ei nu văd mai departe de propria persoană. Pe ei nu-i poţi cunoaşte pentru că au o mie de feţe pe care le împrumută fără să-ţi lase timp să te acomodezi. Ei simt diferit, ei nu ştiu, ei nu văd şi nici nu vorbesc. Ei nu înţeleg. Ei au mândrie, au motive, au orgoliu. Ei au capacitatea de a te face să te îndepărtezi într-o secundă cât pentru o mie de ani. Ei te pot face să regreţi, fie şi pentru o secundă, perioade îndelungate de timp. Ei te pot face să-ţi întorci scârbit, întristat, prostit, privirea. Să te consideri inocent şi să vrei să schimbi asta. Să doreşti să-ţi verşi toată frustrarea, să-ţi urli în gura mare slăbiciunea.Să dai vina pe tine la infinit şi să încerci să îndrepţi totul. Să realizezi că eşti penibil; nu poţi lupta cu morile de vânt.
sâmbătă, 30 aprilie 2011
două beri goale
Nu prea mai pot să ţin pasul. Sunt obosită. De ce? Nu ştiu... Că doar nu sunt o babă de-aia de abia de-şi târăşte oasele. Sunt tânără. Am viaţă. Am timp. N-am chef.
Avea Tudor Chirilă o melodie care mi-ar putea descrie starea. "Nu am chef azi/ Nu am chef de nimic". Putem adapta pe ici-colo. Căci nu mai am chef de mult timp, nu am chef de nimic. Nu sunt tristă, nu sunt certată cu viaţa. Asta-i cel mai rău. Că nu am motive. Că mă plâng fără vreun drept, că nu ştiu de ce mă plâng.
E greu să fi conştient că eşti nevoit să trăieşti. Să nu priveşti asta ca pe un drept, ci ca pe o obligaţie. Să-ţi dai seama că, după ce tragi ca un câine toată viaţa pentru a fi fericit, a avea un job şi o familie, ajungi să nu mai ai nimic într-o secundă. Să mori. Să-ţi pierzi trupul (şi ce rost mai are să fim frumoşi sau urâţi, să ne vopsim părul sau unghiile - până la urmă, tot acelaşi lucru ajungem toţi). Să doreşti să ajungi în rai, deşi nu crezi în el.
Nasoală toată treaba cu moartea; niciun sacrificiu n-are vreun rost.
marți, 26 aprilie 2011
Miercuri, 27
Cel mai mult urăsc societatea de căcat în care trăiesc.
Mi-am început vacanţa în cel mai prost mod cu putinţă, în trenurile CFR-ului. A trebuit să ascult, din Sibiu şi până-n Podu Olt, manelele pe care un imbecil le punea pe telefon, înjurăturile unui alcoolic împuţit care nu ţinea cont că e lipsit de bun simţ ca babele, copiii şi femeile de lângă el să-l audă cum îşi bagă în tot şi toate. Şi, cireaşa de pe tort, cocalarii din spate au "împrospătat" aerul cu iz de transpiraţie cu spray paralizant- aşa, ca să fie siguri că minunata călătorie va rămâne memorabilă. A rămas. Categoric, a rămas.
Cel mai tare era, însă, controlorul, care se uita la puştanii puşi la punct de un nene şi întreba, mai mult de formă, cine a fost cel ce a comis "crima". Evident, cum infractorul nu putea fi depistat şi cum nu conta umilinţa sau zarva făcută în tren, nu s-a chemat poliţia, ci tinerii au fost coborâţi la prima staţie (la care pun pariu că trebuiau să coboare). Tot controlorul a fost cel ce, într-un act de curaj, l-a ameninţat pe beţiv că-l dă jos din tren dacă nu se calmează. A fost o alinare; beţivul a renunţat să se mai ia la harţă cu tânărul ce încerca să-l facă să înţeleagă că nu e normal să vorbeşti într-un asemenea hal într-un loc public şi a început să-şi omoare timpul cu sticla de bere de lângă scaun şi cu restul lumii, iar "naşul" a putut sta liniştit deoarece şi-a făcut meseria şi a aplanat conflictul... O, da, şi pentru că s-a asigurat ca noi, cei din tren, să rămânem la fel de mulţumiţi ca până atunci. Adică sub limită.
Nu cred să mă fi simţit vreodată mai ruşinată de incapacitatea de a schimba ceva, de faptul că trăiesc alături de o grămadă de tâmpiţi care nu sunt în stare să facă ceva, orice, pt a instaura liniştea. Şi nici nu cred să fi dorit vreodată să fiu "un bărbat mare şi puternic" care să le spargă faţa celor ce deranjau în mod voit.
P.S. Am citit acum ceva timp începutul cărţii "Ghidul nesimţitului" şi nu am crezut că pot exista persoane de o asemenea nesimţire. Dar "viaţa bate filmu'!"
Nu cred să mă fi simţit vreodată mai ruşinată de incapacitatea de a schimba ceva, de faptul că trăiesc alături de o grămadă de tâmpiţi care nu sunt în stare să facă ceva, orice, pt a instaura liniştea. Şi nici nu cred să fi dorit vreodată să fiu "un bărbat mare şi puternic" care să le spargă faţa celor ce deranjau în mod voit.
P.S. Am citit acum ceva timp începutul cărţii "Ghidul nesimţitului" şi nu am crezut că pot exista persoane de o asemenea nesimţire. Dar "viaţa bate filmu'!"
luni, 11 aprilie 2011
Luni, 11
Frumos aici! Frumos să ai o ocupaţie permanentă, ce nu te lasă să gândeşti în exces sau să îţi pui întrebări inutile. Frumos să ştii că-ţi pierzi timpul aiurea şi să nu-ţi pese. Şi, mai presus de toate, frumos să nu simţi nicio bucurie interioară, ci doar o umplutură artificială care te îndeamnă la exces, care te face să-ţi calci regulile pe care le-ai urma ca "om bun". În concluzie, frumos să ştii că deranjezi şi s-o faci în continuare tocmai pentru că frustrarea cuiva înseamnă satisfacţia ta.
Am unele momente când îmi pare rău c-o fac, dar e atât de bine(!) încât îmi zic : "Dă-i naiba pe oamenii imbecili (pentru că numai un om imbecil se lasă intimidat într-o asemenea măsură), eu să fiu fericită!". Şi ştiu că nu sunt fericită pentru că, în opinia mea, fericirea se trage ceva bun, nicidecum din răul altuia. Sunt doar prostesc de veselă şi răutăcioasă.
Şi regret, dar nu suficient cât să mă pot lipsi de asta, nu suficient cât să trăiesc aşa cum ştiu c-ar trebui s-o fac. Prea multe gânduri, prea puţin egoism, te fac un om bun, dar nu unul mulţumit.
Am unele momente când îmi pare rău c-o fac, dar e atât de bine(!) încât îmi zic : "Dă-i naiba pe oamenii imbecili (pentru că numai un om imbecil se lasă intimidat într-o asemenea măsură), eu să fiu fericită!". Şi ştiu că nu sunt fericită pentru că, în opinia mea, fericirea se trage ceva bun, nicidecum din răul altuia. Sunt doar prostesc de veselă şi răutăcioasă.
Şi regret, dar nu suficient cât să mă pot lipsi de asta, nu suficient cât să trăiesc aşa cum ştiu c-ar trebui s-o fac. Prea multe gânduri, prea puţin egoism, te fac un om bun, dar nu unul mulţumit.
marți, 5 aprilie 2011
Big girls don't cry
Nu ştiu de ce, dar cateodată mă schimb din nimicuri. Stă în firea mea s-o fac şi apoi să încerc să readuc totul pe făgaşul obişnuit. Evident, nu reuşesc - odată ce se strică, se strică. Poate, dac-aş încerca să mă stăpanesc, n-aş mai "greşi". Dar atunci nici n-aş putea trăi în mine şi nici nu aş putea suporta să mă regăsesc în vreo acţiune, imagine, melodie. Pentru că, deşi nu iubesc prea tare oamenii, pe mine mă iubesc cel mai puţin. Pentru că-mi ştiu defectele şi gandurile, sentimente, ştiu cand sunt prea sentimentală şi încerc să mă opresc. Pentru că cel mai mare rău pe care mi-l pot face este să încerc să semăn prea tare cu mine. Pentru că urăsc să depind de cineva. Pentru că n-are rost să mai înţeleg sau să cred. Pentru că am fost dezamăgită. Pentru că nu mai vreau. Pentru că, uneori, aş vrea să plang.
Dar ştiu, big girls don't cry...
joi, 31 martie 2011
ş-unu
Îmi pare rău doar pt că nu-s din piatră. Atât. Ăsta e singurul regret pe care-l accept. Regret că simt. Regret că mă sufoc. Regret că nu pot face nimic în privinţa asta.
Şi mi-e atât de scârbă încât simt că dacă n-o să urlu tot, n-o să mai găsesc niciun scop în existenţă, n-o să mi-o iert niciodată (având porniri atât de bruşte şi atât de intense, m-aş trăda singură încercând să trec peste.).
Şi e greu, căci mă simt oarbă, prostită, furioasă şi dezgustată de toate ideologiile SF.
Şi mi-e atât de scârbă încât simt că dacă n-o să urlu tot, n-o să mai găsesc niciun scop în existenţă, n-o să mi-o iert niciodată (având porniri atât de bruşte şi atât de intense, m-aş trăda singură încercând să trec peste.).
Şi e greu, căci mă simt oarbă, prostită, furioasă şi dezgustată de toate ideologiile SF.
luni, 21 martie 2011
Dionysos
Mi s-a semnalat faptul că nerecunoscătoarea de mine reneagă literatura clasică. Eu, cinica, reneg "Jane Eyre", "Pe aripile vântului", "Mândrie şi prejudecată", "Raţiune şi simţire", şamd - cărţi pe care le-am citit cu plăcere şi pe care le-aş putea numi ca fiind "bune". Am primit un reproş mut, ce vroia să mă facă să înţeleg că nu-mi pot susţine punctul de vedere fără să mă lovesc de contadicţii, fără să reneg anumite "opere"...
Pe dracu! Pot... şi o fac.
Se spune că în artă se pot adopta două atitudini : cea apolinică şi cea dionisacă. Asta trebuie să învăţăm, din asta vom da BAC-ul, indiferent că suntem sau nu de acord cu această clasificare Atitudinea apolinică (Apollo-zeul soarelui) presupune echilibru, măsură, lumină şi raţiune, iar atitudinea dionisiacă (de la Dionysos, zeul vinului) presupune inconştient, întuneric şi lipsa raţiunii.
Mi-am permis să fiu de părere că un presupus "obiect de artă" creat în "spiritul" atitudinii apolinice nu poate fi considerat a fi artă. De ce? Ei bine, pentru că arta, în opinia mea, nu poate fi cu adevărat creată atât timp cât nu face legătură directă cu creatorul, arta este artă numai atât timp cât este făcută "după chipul şi asemănarea creatorului" (şi când zic "chip", nu mă refer la fizic, ci la materie, substanţă -unii îi zic "suflet"-). Nu poţi fi conştient, raţional şi să creezi ceva memorabil. Nu poţi gândi limpede în timp ce o faci pentru că, regândite, gândurile se modifică, îşi pierd valoarea, devin ordinare, iar rezultatul final devine atât de impersonal, încât nu cred că mai are vreo legătură cu sufletul "artistului" (pe scurt, e mort). Rezultatul poate fi frumos, dar nu este artă, indiferent câtă lume s-ar strădui să mă facă să-mi schimb părerea. Pentru că, pentru mine, arta se crează în acel moment de semi-inconştienţă, când nu percepi decât gânduri, când nu auzi, nu vezi, nu simţi nimic din exterior, când nu ştii ce ai făcut, pe ce temă, pe ce subiect, cu ce ai început, cu ce vei sfârşi. Când nu mai ştii cine eşti sau ce eşti, sau unde te afli.Când te transpui pe tine ca fiinţă, indiferent cât de urât, mizerabil, ingrat, imbecil, stupid. Când te arăţi aşa cum te vezi, superior, inferior, nesigur, gânditor. Când te regăseşti pe tine cu adevărat şi scoţi la iveală trăsături pe care nu credeai că le ai.
Asta-i arta pentru mine. Aşa că nimeni nu-mi poate spune că reneg ceva. O carte bună nu este, neapărat, memorabilă. O carte memorabilă este cartea pe care o urăşti din tot sufletul, o carte care te deprimă, care te pune pe gândit, care te oboseşte psihic, dar pe care n-o poţi lăsa din mână, căci pare mai bună decât viaţa în sine( din păcate, exemplarele pot fi numarăta pe degete).
Şi afirm : "Jane Eyre", "Pe aripile vântului", "Mândrie şi prejudecată", "Raţiune şi simţire", chiar şi scumpul nostru "Ion" sau majoritatea literaturii şcolare NU SUNT ARTĂ.
Pe dracu! Pot... şi o fac.
Se spune că în artă se pot adopta două atitudini : cea apolinică şi cea dionisacă. Asta trebuie să învăţăm, din asta vom da BAC-ul, indiferent că suntem sau nu de acord cu această clasificare Atitudinea apolinică (Apollo-zeul soarelui) presupune echilibru, măsură, lumină şi raţiune, iar atitudinea dionisiacă (de la Dionysos, zeul vinului) presupune inconştient, întuneric şi lipsa raţiunii.
Mi-am permis să fiu de părere că un presupus "obiect de artă" creat în "spiritul" atitudinii apolinice nu poate fi considerat a fi artă. De ce? Ei bine, pentru că arta, în opinia mea, nu poate fi cu adevărat creată atât timp cât nu face legătură directă cu creatorul, arta este artă numai atât timp cât este făcută "după chipul şi asemănarea creatorului" (şi când zic "chip", nu mă refer la fizic, ci la materie, substanţă -unii îi zic "suflet"-). Nu poţi fi conştient, raţional şi să creezi ceva memorabil. Nu poţi gândi limpede în timp ce o faci pentru că, regândite, gândurile se modifică, îşi pierd valoarea, devin ordinare, iar rezultatul final devine atât de impersonal, încât nu cred că mai are vreo legătură cu sufletul "artistului" (pe scurt, e mort). Rezultatul poate fi frumos, dar nu este artă, indiferent câtă lume s-ar strădui să mă facă să-mi schimb părerea. Pentru că, pentru mine, arta se crează în acel moment de semi-inconştienţă, când nu percepi decât gânduri, când nu auzi, nu vezi, nu simţi nimic din exterior, când nu ştii ce ai făcut, pe ce temă, pe ce subiect, cu ce ai început, cu ce vei sfârşi. Când nu mai ştii cine eşti sau ce eşti, sau unde te afli.Când te transpui pe tine ca fiinţă, indiferent cât de urât, mizerabil, ingrat, imbecil, stupid. Când te arăţi aşa cum te vezi, superior, inferior, nesigur, gânditor. Când te regăseşti pe tine cu adevărat şi scoţi la iveală trăsături pe care nu credeai că le ai.
Asta-i arta pentru mine. Aşa că nimeni nu-mi poate spune că reneg ceva. O carte bună nu este, neapărat, memorabilă. O carte memorabilă este cartea pe care o urăşti din tot sufletul, o carte care te deprimă, care te pune pe gândit, care te oboseşte psihic, dar pe care n-o poţi lăsa din mână, căci pare mai bună decât viaţa în sine( din păcate, exemplarele pot fi numarăta pe degete).
Şi afirm : "Jane Eyre", "Pe aripile vântului", "Mândrie şi prejudecată", "Raţiune şi simţire", chiar şi scumpul nostru "Ion" sau majoritatea literaturii şcolare NU SUNT ARTĂ.
vineri, 18 martie 2011
Melancholy
Cât mi-aş dori să fiu din nou mândră de deciziile mele, de mine, de planurile mele! Cât îmi doresc să pot să mă desprind de delăsare şi să mă dezvolt până la valoarea reală, să nu mai fiu mediocră, să nu mai fiu laşă, să nu mai fiu leneşă, să nu mai fiu răutăcioasă, ignorantă, tristă, obosită, dependentă, falsă, ghinionistă, absurdă, credulă, stupidă! Cât mi-aş dori să fiu ceea ce pot fi, ceea ce vreau să fiu! Cât mi-aş dori să nu mai fiu om!
marți, 15 martie 2011
joi, 10 martie 2011
Zece frunze moarte
Astăzi, am simţit că am să aştept o viaţă-ntreagă în faţa autobuzului galben, în bătaia soarelui sau sub stropii de ploaie. Am simţit că n-o să pot supravieţui în aceeaşi formulă toamnei viitoare, că o să mă descompun odată cu frunzele, c-o să pălesc şi o să ruginesc cu fiece secundă. Ştiu că n-am să uit, n-am să iert, n-am să las. Ştiu că nu o să vreau să te mai văd plecând ca anii trecuţi şi că o să-mi schingiuiesc sufletul pentru a mă putea reduce la tăcere, pentru a nu-mi urla toată disperarea.
Dar acum sunt împăcată cu asta. Un ultim moment de captivitate şi apoi voi putea fi tot ce voi vrea să fiu. N-am să plâng, nu-mi place să fiu slabă. N-am să mai accept că sufăr, ce e trecut e bun trecut. N-o să mai regret nimic din ce n-am făcut. N-o să mai vreau să-ţi păstrez imaginea vie, neatinsă de timp. Am să te privesc plecând şi am să plec şi eu, împăcată, liniştită. Pentru că deja urăsc toate punţile dintre noi doi. Pentru că deja mă oboseşte imaginea ta. Pentru că tot timpul trecut a fost ca un pansament şi pentru că nimic nu mai e atât de frumos după ce absenţa devine obişnuinţă.
Dar acum sunt împăcată cu asta. Un ultim moment de captivitate şi apoi voi putea fi tot ce voi vrea să fiu. N-am să plâng, nu-mi place să fiu slabă. N-am să mai accept că sufăr, ce e trecut e bun trecut. N-o să mai regret nimic din ce n-am făcut. N-o să mai vreau să-ţi păstrez imaginea vie, neatinsă de timp. Am să te privesc plecând şi am să plec şi eu, împăcată, liniştită. Pentru că deja urăsc toate punţile dintre noi doi. Pentru că deja mă oboseşte imaginea ta. Pentru că tot timpul trecut a fost ca un pansament şi pentru că nimic nu mai e atât de frumos după ce absenţa devine obişnuinţă.
Să vii în parc cu mine ca să vedem castanii,
-E cea din urmă oară că-i mai putem vedea-
De-acum, punând deoparte tristeţile şi anii
Ce singură-mi va pare singurătatea mea...
Ştiu, vor cădea la urmă pe caldarâme paşii
-Pe-aceste străzi degeaba mai coborâm acum-
Noi vom veni de mână ca să privim copacii
Au fost odată inimi care-au bătut nebun...
Şi-azi cântecul de-ncepe-i că dragostea sfârşeşte
-Să-nchidem în cutie violinele de lut-
Nu-s degete când visul pe geamuri se opreşte
Să cânte cum odată acele mâini au vrut...
Poate va fi o toamnă cu fluturi morţi pe case,
-Poate va fi o toamnă ci strigăte-n pustiu-
În parcul ăsta simplu, cu oameni de mătase,
Noi vom veni devreme, dar vom pleca târziu.
(Radu Stanca - Noemvrie)
marți, 8 martie 2011
Azi am încercat să fiu altfel. Azi am încercat s-o iubesc şi să-i arăt asta. Azi am încetat să fiu urâcioasă şi am lăsat-o să-mi umble prin gânduri. Azi am vrut să râdem şi să stăm împreună până târziu. Azi am vrut să fiu sentimentală, să nu mă mai ţin departe de nicio apropiere. Azi am fost gata să arunc toată indiferenţa. Azi am fost dezamăgită pentru a mia oară şi am înţeles că nicicând nu voi mai spera la ceea ce acum, într-o clipă de luciditate, numesc "minune". Azi am renunţat s-o mai iubesc în felul acela pueril şi i-am recunoscut toate detaliile. Azi m-am simţit dezgustată de tot ce am simţit, crezut, vrut, fost, până acum. Azi am înţeles că nu pot fi condamnată pentru ce am zis şi pentru ce voi zice. Azi regret că n-am fost mai nerecunoscătoare şi mai răutăcioasă. Azi ştiu că nimic nu se va mai schimba şi că nu mai caut nimic din ce ea mi-ar putea da.
Dar, în primul rând, azi am învăţat că fericirea mea este păstrată de ziua în care voi pleca de tot.
Dar, în primul rând, azi am învăţat că fericirea mea este păstrată de ziua în care voi pleca de tot.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

