ş-unu

Îmi pare rău doar pt că nu-s din piatră. Atât. Ăsta e singurul regret pe care-l accept. Regret că simt. Regret că mă sufoc. Regret că nu pot face nimic în privinţa asta.
Şi mi-e atât de scârbă încât simt că dacă n-o să urlu tot, n-o să mai găsesc niciun scop în existenţă, n-o să mi-o iert niciodată (având porniri atât de bruşte şi atât de intense, m-aş trăda singură încercând să trec peste.).
Şi e greu, căci mă simt oarbă, prostită, furioasă şi dezgustată de toate ideologiile SF.

Dionysos

Mi s-a semnalat faptul că nerecunoscătoarea de mine reneagă literatura clasică. Eu, cinica, reneg "Jane Eyre", "Pe aripile vântului", "Mândrie şi prejudecată", "Raţiune şi simţire", şamd - cărţi pe care le-am citit cu plăcere şi pe care le-aş putea numi ca fiind "bune". Am primit un reproş mut, ce vroia să mă facă să înţeleg că nu-mi pot susţine punctul de vedere fără să mă lovesc de contadicţii, fără să reneg anumite "opere"...
Pe dracu! Pot... şi o fac.
Se spune că în artă se pot adopta două atitudini : cea apolinică şi cea dionisacă. Asta trebuie să învăţăm, din asta vom da BAC-ul, indiferent că suntem sau nu de acord cu această clasificare Atitudinea apolinică (Apollo-zeul soarelui) presupune echilibru, măsură, lumină şi raţiune, iar atitudinea dionisiacă (de la Dionysos, zeul vinului) presupune inconştient, întuneric şi lipsa raţiunii. 
Mi-am permis să fiu de părere că un presupus "obiect de artă" creat în "spiritul" atitudinii apolinice nu poate fi considerat a fi artă. De ce? Ei bine, pentru că arta, în opinia mea, nu poate fi cu adevărat creată atât timp cât nu face legătură directă cu creatorul, arta este artă numai atât timp cât este făcută "după chipul şi asemănarea creatorului" (şi când zic "chip", nu mă refer la fizic, ci la materie, substanţă -unii îi zic "suflet"-). Nu poţi fi conştient, raţional şi să creezi ceva memorabil. Nu poţi gândi limpede în timp ce o faci pentru că, regândite, gândurile se modifică, îşi pierd valoarea, devin ordinare, iar rezultatul final devine atât de impersonal, încât nu cred că mai are vreo legătură cu sufletul "artistului" (pe scurt, e mort). Rezultatul poate fi frumos, dar nu este artă, indiferent câtă lume s-ar strădui să mă facă să-mi schimb părerea. Pentru că, pentru mine, arta se crează în acel moment de semi-inconştienţă, când nu  percepi decât gânduri, când nu auzi, nu vezi, nu simţi nimic din exterior, când nu ştii ce ai făcut, pe ce temă, pe ce subiect, cu ce ai început, cu ce vei sfârşi. Când nu mai ştii cine eşti sau ce eşti, sau unde te afli.Când te transpui pe tine ca fiinţă, indiferent cât de urât, mizerabil, ingrat, imbecil, stupid. Când te arăţi aşa cum te vezi, superior, inferior, nesigur, gânditor. Când te regăseşti pe tine cu adevărat şi scoţi la iveală trăsături pe care nu credeai că le ai. 
Asta-i arta pentru mine. Aşa că nimeni nu-mi poate spune că reneg ceva. O carte bună nu este, neapărat, memorabilă. O carte memorabilă este cartea pe care o urăşti din tot sufletul, o carte care te deprimă, care te pune pe gândit, care te oboseşte psihic, dar pe care n-o poţi lăsa din mână, căci pare mai bună decât viaţa în sine( din păcate, exemplarele pot fi numarăta pe degete).
Şi afirm : "Jane Eyre", "Pe aripile vântului", "Mândrie şi prejudecată", "Raţiune şi simţire", chiar şi scumpul nostru "Ion" sau majoritatea literaturii şcolare NU SUNT ARTĂ.

Melancholy

Cât mi-aş dori să fiu din nou mândră de deciziile mele, de mine, de planurile mele! Cât îmi doresc să pot să mă desprind de delăsare şi să mă dezvolt până la valoarea reală, să nu mai fiu mediocră, să nu mai fiu laşă, să nu mai fiu leneşă, să nu mai fiu răutăcioasă, ignorantă, tristă, obosită, dependentă, falsă, ghinionistă, absurdă, credulă, stupidă! Cât mi-aş dori să fiu ceea ce pot fi, ceea ce vreau să fiu! Cât mi-aş dori să nu mai fiu om!

...şpe

Şi dacă alţii m-au ajutat pe mine, hai să încerc s-o fac şi eu.

P.S. Nu există nu pot...

Zece frunze moarte

Astăzi, am simţit că am să aştept o viaţă-ntreagă în faţa autobuzului galben, în bătaia soarelui sau sub stropii de ploaie. Am simţit că n-o să pot supravieţui în aceeaşi formulă toamnei viitoare, că o să mă descompun odată cu frunzele, c-o să pălesc şi o să ruginesc cu fiece secundă. Ştiu că n-am să uit, n-am să iert, n-am să las. Ştiu că nu o să vreau să te mai văd plecând ca anii trecuţi şi că o să-mi schingiuiesc sufletul pentru a mă putea reduce la tăcere, pentru a nu-mi urla toată disperarea.
Dar acum sunt împăcată cu asta. Un ultim moment de captivitate şi apoi voi putea fi tot ce voi vrea să fiu. N-am să plâng, nu-mi place să fiu slabă. N-am să mai accept că sufăr, ce e trecut e bun trecut. N-o să mai regret nimic din ce n-am făcut. N-o să mai vreau să-ţi păstrez imaginea vie, neatinsă de timp. Am să te privesc plecând şi am să plec şi eu, împăcată, liniştită. Pentru că deja urăsc toate punţile dintre noi doi. Pentru că deja mă oboseşte imaginea ta. Pentru că tot timpul trecut a fost ca un pansament şi pentru că nimic nu mai e atât de frumos după ce absenţa devine obişnuinţă.

Să vii în parc cu mine ca să vedem castanii,

-E cea din urmă oară că-i mai putem vedea-

De-acum, punând deoparte tristeţile şi anii

Ce singură-mi va pare singurătatea mea...

Ştiu, vor cădea la urmă pe caldarâme paşii

-Pe-aceste străzi degeaba mai coborâm acum-

Noi vom veni de mână ca să privim copacii

Au fost odată inimi care-au bătut nebun...

Şi-azi cântecul de-ncepe-i că dragostea sfârşeşte

-Să-nchidem în cutie violinele de lut-

Nu-s degete când visul pe geamuri se opreşte

Să cânte cum odată acele mâini au vrut...

Poate va fi o toamnă cu fluturi morţi pe case,

-Poate va fi o toamnă ci strigăte-n pustiu-

În parcul ăsta simplu, cu oameni de mătase,

Noi vom veni devreme, dar vom pleca târziu.

(Radu Stanca - Noemvrie)

Azi am încercat să fiu altfel. Azi am încercat s-o iubesc şi să-i arăt asta. Azi am încetat să fiu urâcioasă şi am lăsat-o să-mi umble prin gânduri. Azi am vrut să râdem şi să stăm împreună până târziu. Azi am vrut să fiu sentimentală, să nu mă mai ţin departe de nicio apropiere. Azi am fost gata să arunc toată indiferenţa. Azi am fost dezamăgită pentru a mia oară şi am înţeles că nicicând nu voi mai spera la ceea ce acum, într-o clipă de luciditate, numesc "minune". Azi am renunţat s-o mai iubesc în felul acela pueril şi i-am recunoscut toate detaliile. Azi m-am simţit dezgustată de tot ce am simţit, crezut, vrut, fost, până acum. Azi am înţeles că nu pot fi condamnată pentru ce am zis şi pentru ce voi zice. Azi regret că n-am fost mai nerecunoscătoare şi mai răutăcioasă. Azi ştiu că nimic nu se va mai schimba şi că nu mai caut nimic din ce ea mi-ar putea da.
Dar, în primul rând, azi am învăţat că fericirea mea este păstrată de ziua în care voi pleca de tot.