Două'ş'opt

De mult nu mi-a mai fost atât de frică. De mult n-am mai simţit repulsia cu o asemenea intensitate. De mult nu am mai simţit că nu sunt în stare de nimic. Am fost prea împăcată cu mine, prea mândră, prea sigură pe anumite posibităţi. Nu mi-a păsat cât am arătat-o, nu mi-a păsat nici măcar cât a fi presupus bunul simţ.N-am fost în stare să accept, în anumite puncte, realitatea, şi, la fel ca mulţi alţii, m-am lăsat atrasă de mirajul "vieţii liniştite, fără complicaţii, fără vreo urmă de sentimentalism". Am spus : "La dracu cu tot!" şi, pentru o nenorocită de clipă, am aruncat totul. Şi ştiu că pot s-o iau eu de la capăt, să neg, dar anumite clipe nu se vor mai întoarce.
Şi ciudat e că oricât de mult aş nega, ştiu că am rămas un copil speriat. Şi oricât de mult aş dori să fiu pe picioarele mele, îmi va fi dor  de toate zilele alea ascunse în mine, când vedeam perfecţiunea într-un singur om, pe care-l iubeam şi-l adoram, şi-l respectam aşa cum n-am s-o mai fac, poate, niciodată. Şi-mi va fi dor de toţi nervii produşi de prezenţa agasantă, şi-mi va fi dor de momentele în care doream linişte. Şi mă enervează incapacitatea mea - ştiu că atunci când totul va reveni la normal nu voi fi în stare să spun nimic, ci voi continua să-i aduc învinuiri, aşa cum am făcut-o ani de-a rândul.
Şi e ca dracu de greu să simţi şi tu că vrei, trebuie să spui ceva şi că nu poţi s-o faci... Şi e ca dracu de greu să ştii că, deşi toţi te-au iertat, tu nu o vei face niciodată din cauza neputinţei din unele momente, tocmai pentru egoismul şi orgoliul nenorocit, pentru că în tot rahatul pe care-l numeşti viaţă ai încercat să pari mai rece decât ai fi putut fi.
Şi e şi mai aiurea că în momente ca ăstea nu eşti în stare să pui mâna pe un nenorocit de telefon şi să spui lucrurilor pe nume. Pentru că-mi pare rău, atât de rău că nu am înţeles şi nu am încercat.

Opt...şpe

Cumva, toată agitaţia din ultima vreme îşi lăsase amprenta asupra ei. Firea ei diferită, modul în care nu putea trece prin viaţă fără să se lase atinsă de nefericirile de moment, căpătând dureri sfâşietoare de doar câteva secunde, modul în care acestea erau mai de efect decât puţinele fericiri pentru care lupta ca o nebună, gesticulând şi lăsând zâmbete false să-i scape printre dinţii mici şi depărtaţi.

Văzând-o de la distanţă, putea fi cea mai fericită fiinţă de pe pămând sau  cea mai greu de înţeles sau abordat. Dar nu era, nu era nici fericită şi nici atât de închisă faţă de umanitate. Îi plăcea să vorbească, îi plăcea să asculte,  îi plăcea să ajute atunci când era cazul. Dar de fiecare dată când era la pământ, căuta ajutorul la aceleaşi persoane în care se putea încrede, pe care le stresa punând în aplicare metoda contrapunctului. Dezvolta aceeaşi idee la nesfârşit, până  pierdea şirul posibilităţilor, până-şi lăsa creierul obosit, într-o stare de nefericire jalnică. Îşi macina  mintea cu întrbări, cu filozofia pe care ajunsese s-o urască. După fiecare carte citită se lăsa cuprinsă de nelinişte, se lăsa transpusă între două lumi, una a ei, ambiguă, fără vreo bază reală. Cealaltă, pe care o numea "Realitate" şi pe care de multe ori o ignora.  Puţine erau dăţile în care părea dispusă să-i accepte existenţa.
De fiecare dată era absentă, căpătând doar frânturi din ceea ce ar fi trebuit să aibe, să simtă, să miroase. Ea nu avea parte de adevărata plictiseală pentru că era, după cum un el spusese, "o enciclopedie a enigmelor". 
Doar în unele zile, când nu-şi afla scopul existenţei, numai atunci timpul trecea chinuitor de încet, în timp ce ea privea şoseaua îngheţată de la fereastra imensă, aşteptându-şi sentinţa, ziua finală în care avea să descopere totul, să simtă satisfacţia deplină a împlinirii prin tot fumul din ea, să cuprindă infinitul, misterele. Simţea atâta dezamăgire gândind că unele enigme vor rămâne neelucidate, încât evita să se lase să viseze cu ochii deschişi până în acel punct.
În asemenea zile, o chinuia dorul de o religie beată, fanatică. Faptul că nu mai credea în acel ceva o aducea în pragul disperării. Din ziua aia nenorocită în care frica o paralizase, din ziua în care, îmbătată, recunoscuse că şi ficţiunea era realitate. De atunci, de când renunţase la obiceiul vechi de ani, pentru care se luptase cu un stil de viaţă lejer. Din ziua în care o rugă nu o mai făcea să se liniştească, devenise o alta, mai emotivă, mai plină de amărăciune, gândind că totul se afla în oameni - împlinirea concentrată în fiinţele deloc pure, pe care ar fi vrut să le vadă ca pe ea, fără speranţă, numai nelinişte.
Dar ei nu erau ca ea, ei păreau mai liniştiţi şi gata de decizii pe care ea nu putea decât să le paseze mai departe, de la un prieten la altul, cu veşnica teamă de eşec. Un eşec era prea mult pentru o persoană instabilă emoţional, un eşec nu putea decât s-o dea cu trei paşi în spate, s-o facă să reia totul de la zero, să treacă din nou prin chinul provocat de prea multe întrebări. Şi nu avea nevoie de asta, ei îi trebuiau numai răspunsurile, numai răspunsurile logice, ce n-avea legătură cu sufletul, cu conştiinţa, cu sentimentele.
Ei îi trebuia numai o melodie pe fundal, care să-i ducă gândurile şi s-o lase cu emoţiile altora, care-i păreau străine şi îi aduceau acel strop de linişte.

Karaoke în Piaţa Mică

De mult nu m-am mai distrat atât de tare de tare. Niciodată până acum nu cred să fi cântat cu o asemenea intensitate, până mi-am pierdut şi grohăitul ce ţinea loc de voce. 

Timp de aproximativ trei ore am luat parte la una din experienţele ălea ce te schimbă radical. A fost pentru prima dată când m-am simţit cu adevărat în largul meu într-o asemenea mulţime de oameni, când nu mi-a păsat cine erau, ce vroiau, ce perspectivă de viitor avea fiecare. Când mi-era indiferent dacă mă aflam lângă un necunoscut sau lângă cei mai buni prieteni.Când am simţit că oamenii pot forma o familie şi se pot distra împreună.

Am cântat (sau, mai bine zis, urlat) "It's my life /It's now or never /I ain't gonna live forever /I just want to live while I'm alive ", am întrebat "Alice? Who the fuck is Alice?", aproape m-am simţit mai umană când a început Feel (Robbie Williams) şi apoi am strigat "Viva la vida!".

Încă mă mai doare gâtul, dar abia aştept o dată viitoare.

Che Guevara - varianta românească

Deviza mea de astazi a fost : "pune-ţi mintea cu toţi proştii, cine ştie când o să mai ai ocazia să întâlneşti aşa ceva!". Şi am avut dreptatea, foarte rar întâlneşti oameni care să te enerveze într-un asemenea hal prin simplul fapt că există şi că au o activitate. O activitate de-a dreptul imbecilă, aş zice eu, căci într-o viaţă poţi face şi ceva bun, nu numai instrigare la incultura.

Un "tânăr respectabil" de pe Facebook, pe numele său, Ionut Vasilescu, probabil fan Che Guevara, mare şmecher din Bucureşti, organizează un ultra eveniment : Ziua chiulitului! Wow, frate! Super! Citez descrierea lor : 

"Eu zic ca ar fi haios sa gooooooolim liceele!

Sa-i magarim pe profesori :))
Convingeti cat mai multa lume ca pe 25.02.2011 sa chiuleasca de la toate orele :d
P.S :
-daca mai exista un event la fel , pare rau , nu am stat sa caut :))

ne vedem la tnb :) ma rog scrie mai sus :P , eu unul prefer Oktober , nu de alta dar aia au evoluat de la halbe la galeata :))))". 

Ziua chiulitului este 25 februarie 2011, ÎN BUCUREŞTI. Scopul lor e să strângă toate puşlamalele la un loc, să-i îmbete criţă, să-i prindă poliţia şi să creeze Anarhie.Scopul lor e să-i facă pe elevi să apese pe "Particip" şi să lase comentari gen : "E foarte tare ce faceti voi dar, sa fim seriosi profi deabia asteapta sa scape de noi si sa'si ia bani pe "moca" . Eu va urez succes si sper sa reusiti sa "goooooliti liceele" ! Chiar mi'ar placea sa vad in ziar sau la Tv "Majoritatea liceelor din Bucuresti au numit azi,25.02 2011, 'Ziua chiulului' si s'au strans cu totii pe Lipscan..." sau "cum ma sa nu particip cu tn la chiul.ce dracu zici mai nebunule???". Nu, nicidecum nu ar păstra un mesaj în care o persoană şi-ar putea spune părerea fără să-i pupe în fund şi să le ridice în slăvi ideea de oameni cu creiere odihnite. Evident, pentru ei, faptul că o grămadă de elevi chiulesc într-o anumită zi nu e ceva rău, ci din contră. Ne arătăm independenţa, plecăm de la cursurile  "ca să-i măgărim pe profesori". Da, adevărul e că profesorii au de suferit de pe urma chiulului nostru. Ca şi când ei ar învăţa de la noi, nu noi de la ei. Ca şi când şcoala este mai mult de fiţă decât cu un scop. Nu-ţi place şcoala, frate, renunţă la ea! Dar nu prostii o grămadă de adolescenţi teribilişti cu o personalitate împrumutată să plece de la ore o zi întreagă numai pt că o grămadă de oameni au dau "Particip" şi asta-i face să fie mai interesanţi. Pt că nu-i face. (Nu am nimic cu chiului şi nu pot spune că nu am chiulit niciodată, dar mereu am chiulit din proprie iniţiativă, cu un scop al meu, nu al unui puştan "interesant".)

Şi, da, după cum tipul a ţinut moţiş să-mi precizeze "e alegerea fiecaruia".  Nu, nu e. Ar trebui să fie alegerea fiecăruia, numai că nici jumate din liceeni nu-şi gândesc adevăratele gânduri. Ci e vorba numai de spiritul de turmă, ce face restul, fac şi eu.

Şi ştiu sigur că nu mă înşel pentru că o grămadă de tineri din alte judete au dat "Particip", când întrunirea are loc în Bucureşti. Sunt curioasă câţi or să se ducă în Bucureşti în 25 ca să participe, chiar sunt curioasă. Şi câţi din cei care au dat "Particip" or să se ducă.

Şi tipul a mai zis "faceti voi alt event pt alocatie..si o sa primiti cum am primit s ieu..amenintari cu avocati..pt ca faceti instigare la revolta..sau alte cacaturi.". Şi a zis bine, da, un event pt alocaţie este instrigare la revoltă, iar poliţia intervine deoarece încălcăm anumite reguli. Dar mă întreb, oare eventul lui ,"Ziua chiulitului", nu încalcă reguli? Sau ce, la ei nu o să intervină poliţia? Ideea lor e foarte optimistă. Or să golească şcolile, or să meargă prin birturi să bea până crapă, apoi vor pleca acasă fericiţi. Iar în cazul în care se vor întâlni cu poliţişti pe străzi, aceştia-i vor saluta şi-i vor felicita pt idee. (Şi unicornul roz şi-a găsit cornul rupt şi l-a lipit cu scuipat, apoi a trăit fericit până la adânci bătrâneţi în Tărâmul Curcubeului, înconjurat de zânele vesele şi de căţeluşii zburători).

Mda... Aş vrea să vă văd în 26, fraţilor, în pijamale! Mai ales pe tine, Ioane!

P.S. Între scopurile tânărului bucureştean şi ale lui Che Guevara nu sunt asemănări. Fiecare cu cauza lui.

Jack Piratul cel Teribil şi Insula Pufoasă şi Roz

N-am mai râs de mult atât de tare, de mult, mult timp. Desenele de atunci erau altfel făcute, cu replici drăguţe şi pline de umor, cu personaje interesante şi o acţiune de-a dreptul comică... şi replicile! Cred că şi la şaptezeci de ani o să mai vizionez aşa ceva.


"- Eşti pirat?
- Nu, sunt supă la plic..
- Ha! Ha! Ha! Credeam că eşti pirat. N-aş fi putut să te conduc dacă erai pirat. Dar dacă eşti supă la plic, e-n ordine."


"- Deci tu eşti paznicul comorii... Nu eşti nici mare, nici dur..
- He, he, am fost bolnăvior. "