...

Cele mei importante decizii sunt luate într-o fracţiune de secundă. Nu-i nevoie decât de o clipă în care o idee să-ţi apară într-o lumină favorabilă, cât să schimbe tot în tine. N-ai nevoie decât de aerul ăla cald, de somnolenţă şi indispoziţie pentru ca, odată ce te trezeşti, să nu mai doreşti să mai "adormi" vreodată.
Mă gândesc serios să plec, să părăsesc oraşul ăsta. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu mi-a intrat ideea asta în cap şi nu o mai pot alunga. Unii pot crede că încerc să fug... Probabil. De ce sau de cine? Nu ştiu. Să fug. Poate de mine, poate de monotonie, poate de oameni. Poate de o tentativă de viaţă ce nu are nimic trist sau fericit în ea.
Am nevoie de extreme... Trebuie să plec pentru a fi fericită sau tristă, nu contează atât de tare.
Vreau să retrăiesc emoţia descoperirii de locuri şi de oameni noi. Mă sufocă oraşul ăsta, atât de frumos şi atât de drag mie. Mă sufocă... Într-un timp, nu vedeam viaţă în afara lui... Vremurile ălea au apus, odată cu frica mea de necunoscut.
Nu-mi mai e teamă.

Nu-mi doresc să fiu om. Pentru că a fi om implică a fi instabil, a fi trist, a avea momente în care-ţi simţi pieptul apăsat, când aerul e prea cald, prea mult, ţi se lipeşte de plămâni şi ajunge să te doară.
Nu vreau să fiu om, căci astfel ajung să cunosc şi noţiunea de timp. Şi eu n-am nevoie decât de câteva secunde în care să pot fi cu adevărat fericită... Atât. Restul nu contează, restul e de prisos. Doar o clipă în care renunţi la raţiune.
Nu mai vreau să mai fiu vreodată tristă sau plictisită. Nu mai vreau să mai am incertitudini. Nu mai vreau să încerc să găsesc scuze.
Stupidă viaţă... Contează atât de puţin ceea ce-ţi doreşti!

Tot timpul, începutul de toamnă m-a prins tristă şi obosită... Incredibil de tristă, am numărat fiecare zi şi am aşteptat.
Poate de aceea mă simt atât de singură zilele ăstea, pt că nu mă simt în stare să schimb ceva.
Şi cel mai rău e să te simţi singur într-o mare de oameni.
Mi-e dor de tine, de tine şi de tine. Şi-n scurt timp, o să-mi fie şi de tine...

Mă gândesc cât am putut să mă schimb în ultima vreme, în ultima săptămână. Într-un fel, îmi pare ireal. Nu sunt pregătită, nici înainte nu am fost. Dar mă resemnez. De aia sunt om...

Iulie, 27

Azi am intrat pe blog, dupa saptamani intregi de absenta. Mi-am privit ultimul post si am vazut 1 comentariu. myhay08... Mihai.


Mihai a murit...
Incerc sa-mi repet incontinuu, ca sa ajung sa fiu constienta de asta. Pentru ca nu cred. Pentru ca stiu ca niciodata nu o sa cred. 
Intr-o noapte, chinuita de insomnii, mi-am zis : "Mihai e mort..."
Nu-ntelegeam. Puteam spune: "Mihai e indragostit.", as fi crezut, as fi inteles. As fi putut spune, "Mihai e fericit.". Si asta as fi inteles... Dar...


Dar nu pot accepta o idee pe care nu o inteleg, pe care nu vreau sa o inteleg. 


Mi-l amintesc pe omul acela mare, mereu linistit, mereu entuziasmat. Vorbind mult, mirosind frumos. Mi-l amintesc ca pe un bun prieten ce te ajuta mereu. Ca pe un om incredibil de rational.
Il vad ca fiind omul cu halat din piesa de teatru... Ca fiind cel care ne-a ajutat cand am dat examen din Altfel. 
Si stiu...


N-o sa te uitam niciodata, Mihai!

Lucrurile în care am încetat să mai cred

Am încetat să cred în gălăgie, în aglomeraţie, în zilele petrecute aiurea. Am încetat să cred în minuni şi-n şansă. Am încetat să mai cred în copilărie şi-n bucuria de a trăi.
Totodată, am încetat să cred în Dumnezeu fără să-mi dau seama că l-aş putea înlocui cu bunătatea oamenilor - am încetat să mai cred şi-n asta (la un moment dat, eram atât de paranoică încât găseam câte un motiv ascuns în fiece gest).
Dar, în primul rând, am încetat să mai cred că sunt un om bun.

Veronika se hotărăşte să...

Astă seară am realizat un lucru. Poate că m-am lăsat influienţată de varietatea de emoţii din ultima zi sau de "cuvintele" altcuiva, dar am simţit ideea în sine ca fiind a mea. Am realizat că nu-s nebuni cei ce acţionează dintr-un impuls şi că ceea ce eu văd ca fiind o tragedie (din exterior), poate fi soluţia cuiva de a se elibera. Am înţeles că n-ai nevoie de tragedii pentru a fi cu adevărat sătul, ci ai nevoie doar de siguranţa că viitorul nu-ţi poate aduce momente mai fericite sau calme, sau liniştite. Că viaţa e un bol de acţiuni ce se repetă; zilnic aceleaşi, făcute, poate, în moduri diferite - dar aceleaşi. 
Am realizat că ai nevoie de curaj pentru a profita de moment; că nu trebuie să te gândeşti la nimeni din exterior, numai la tine şi la felul în care totul capătă contur în tine.
E ciudat cum, pentru un moment, te simţi desăvârşit. Atât de gol şi, totodată, atât de plin încât simţi nevoia să cuprinzi totul fără să faci vreo mişcare. Să mori şi să renaşti şi să laşi să-ţi curgă lumină prin ochi. Să-ţi asumi riscul...
Dar n-am făcut-o; mă-nţepa inima.