două beri goale

Nu prea mai pot să ţin pasul. Sunt obosită. De ce? Nu ştiu... Că doar nu sunt o babă de-aia de abia de-şi târăşte oasele. Sunt tânără. Am viaţă. Am timp. N-am chef.

Avea Tudor Chirilă o melodie care mi-ar putea descrie starea. "Nu am chef azi/ Nu am chef de nimic". Putem adapta pe ici-colo. Căci nu mai am chef de mult timp, nu am chef de nimic. Nu sunt tristă, nu sunt certată cu viaţa. Asta-i cel mai rău. Că nu am motive. Că mă plâng fără vreun drept, că nu ştiu de ce mă plâng. 

E greu să fi conştient că eşti nevoit să trăieşti. Să nu priveşti asta ca pe un drept, ci ca pe o obligaţie. Să-ţi dai seama că, după ce tragi ca un câine toată viaţa pentru a fi fericit, a avea un job şi o familie, ajungi să nu mai ai nimic într-o secundă. Să mori. Să-ţi pierzi trupul (şi ce rost mai are să fim frumoşi sau urâţi, să ne vopsim părul sau unghiile - până la urmă, tot acelaşi lucru ajungem toţi). Să doreşti să ajungi în rai, deşi nu crezi în el. 

Nasoală toată treaba cu moartea; niciun sacrificiu n-are vreun rost.

Miercuri, 27

Cel mai mult urăsc societatea de căcat în care trăiesc.

Mi-am început vacanţa în cel mai prost mod cu putinţă, în trenurile CFR-ului. A trebuit să ascult, din Sibiu şi până-n Podu Olt, manelele pe care un imbecil le punea pe telefon, înjurăturile unui alcoolic împuţit care nu ţinea cont că e lipsit de bun simţ ca babele, copiii şi femeile de lângă el să-l audă cum îşi bagă în tot şi toate. Şi, cireaşa de pe tort, cocalarii din spate au "împrospătat" aerul cu iz de transpiraţie cu spray paralizant- aşa, ca să fie siguri că minunata călătorie va rămâne memorabilă. A rămas. Categoric, a rămas.

Cel mai tare era, însă, controlorul, care se uita la puştanii puşi la punct de un nene şi întreba, mai mult de formă, cine a fost cel ce a comis "crima". Evident, cum infractorul nu putea fi depistat şi cum nu conta umilinţa sau zarva făcută în tren, nu s-a chemat poliţia, ci tinerii au fost coborâţi la prima staţie (la care pun pariu că trebuiau să coboare). Tot controlorul a fost cel ce, într-un act de curaj, l-a ameninţat pe beţiv că-l dă jos din tren dacă nu se calmează. A fost o alinare; beţivul a renunţat să se mai ia la harţă cu tânărul ce încerca să-l facă să înţeleagă că nu e normal să vorbeşti într-un asemenea hal într-un loc public şi a început să-şi omoare timpul cu sticla de bere de lângă scaun şi cu restul lumii, iar "naşul" a putut sta liniştit deoarece şi-a făcut meseria şi a aplanat conflictul... O, da, şi pentru că s-a asigurat ca noi, cei din tren, să rămânem la fel de mulţumiţi ca până atunci. Adică sub limită.
Nu cred să mă fi simţit vreodată mai ruşinată de incapacitatea de a schimba ceva, de faptul că trăiesc alături de o grămadă de tâmpiţi care nu sunt în stare să facă ceva, orice, pt a instaura liniştea. Şi nici nu cred să fi dorit vreodată să fiu "un bărbat mare şi puternic" care să le spargă faţa celor ce deranjau în mod voit.

P.S. Am citit acum ceva timp începutul cărţii "Ghidul nesimţitului" şi nu am crezut că pot exista persoane de o asemenea nesimţire. Dar "viaţa bate filmu'!"

Luni, 11

Frumos aici! Frumos să ai o ocupaţie permanentă, ce nu te lasă să gândeşti în exces sau să îţi pui întrebări inutile. Frumos să ştii că-ţi pierzi timpul aiurea şi să nu-ţi pese. Şi, mai presus de toate, frumos să nu simţi nicio bucurie interioară, ci doar o umplutură artificială care te îndeamnă la exces, care te face să-ţi calci regulile pe care le-ai urma ca "om bun". În concluzie, frumos să ştii că deranjezi şi s-o faci în continuare tocmai pentru că frustrarea cuiva înseamnă satisfacţia ta.
Am unele momente când îmi pare rău c-o fac, dar e atât de bine(!) încât îmi zic : "Dă-i naiba pe oamenii imbecili (pentru că numai un om imbecil se lasă intimidat într-o asemenea măsură), eu să fiu fericită!". Şi ştiu că nu sunt fericită pentru că, în opinia mea, fericirea se trage ceva bun, nicidecum din răul altuia. Sunt doar prostesc de veselă şi răutăcioasă.
Şi regret, dar nu suficient cât să mă pot lipsi de asta, nu suficient cât să trăiesc aşa cum ştiu c-ar trebui s-o fac. Prea multe gânduri, prea puţin egoism, te fac un om bun, dar nu unul mulţumit.

Big girls don't cry

Nu ştiu de ce, dar cateodată mă schimb din nimicuri. Stă în firea mea s-o fac şi apoi să încerc să readuc totul pe făgaşul obişnuit. Evident, nu reuşesc - odată ce se strică, se strică. Poate, dac-aş încerca să mă stăpanesc, n-aş mai "greşi". Dar atunci nici n-aş putea trăi în mine şi nici nu aş putea suporta să mă regăsesc în vreo acţiune, imagine, melodie. Pentru că, deşi nu iubesc prea tare oamenii, pe mine mă iubesc cel mai puţin. Pentru că-mi ştiu defectele şi gandurile, sentimente, ştiu cand sunt prea sentimentală şi încerc să mă opresc. Pentru că cel mai mare rău pe care mi-l pot face este să încerc să semăn prea tare cu mine. Pentru că urăsc să depind de cineva. Pentru că n-are rost să mai înţeleg sau să cred. Pentru că am fost dezamăgită. Pentru că nu mai vreau. Pentru că, uneori, aş vrea să plang.

Dar ştiu, big girls don't cry...

ş-unu

Îmi pare rău doar pt că nu-s din piatră. Atât. Ăsta e singurul regret pe care-l accept. Regret că simt. Regret că mă sufoc. Regret că nu pot face nimic în privinţa asta.
Şi mi-e atât de scârbă încât simt că dacă n-o să urlu tot, n-o să mai găsesc niciun scop în existenţă, n-o să mi-o iert niciodată (având porniri atât de bruşte şi atât de intense, m-aş trăda singură încercând să trec peste.).
Şi e greu, căci mă simt oarbă, prostită, furioasă şi dezgustată de toate ideologiile SF.

Dionysos

Mi s-a semnalat faptul că nerecunoscătoarea de mine reneagă literatura clasică. Eu, cinica, reneg "Jane Eyre", "Pe aripile vântului", "Mândrie şi prejudecată", "Raţiune şi simţire", şamd - cărţi pe care le-am citit cu plăcere şi pe care le-aş putea numi ca fiind "bune". Am primit un reproş mut, ce vroia să mă facă să înţeleg că nu-mi pot susţine punctul de vedere fără să mă lovesc de contadicţii, fără să reneg anumite "opere"...
Pe dracu! Pot... şi o fac.
Se spune că în artă se pot adopta două atitudini : cea apolinică şi cea dionisacă. Asta trebuie să învăţăm, din asta vom da BAC-ul, indiferent că suntem sau nu de acord cu această clasificare Atitudinea apolinică (Apollo-zeul soarelui) presupune echilibru, măsură, lumină şi raţiune, iar atitudinea dionisiacă (de la Dionysos, zeul vinului) presupune inconştient, întuneric şi lipsa raţiunii. 
Mi-am permis să fiu de părere că un presupus "obiect de artă" creat în "spiritul" atitudinii apolinice nu poate fi considerat a fi artă. De ce? Ei bine, pentru că arta, în opinia mea, nu poate fi cu adevărat creată atât timp cât nu face legătură directă cu creatorul, arta este artă numai atât timp cât este făcută "după chipul şi asemănarea creatorului" (şi când zic "chip", nu mă refer la fizic, ci la materie, substanţă -unii îi zic "suflet"-). Nu poţi fi conştient, raţional şi să creezi ceva memorabil. Nu poţi gândi limpede în timp ce o faci pentru că, regândite, gândurile se modifică, îşi pierd valoarea, devin ordinare, iar rezultatul final devine atât de impersonal, încât nu cred că mai are vreo legătură cu sufletul "artistului" (pe scurt, e mort). Rezultatul poate fi frumos, dar nu este artă, indiferent câtă lume s-ar strădui să mă facă să-mi schimb părerea. Pentru că, pentru mine, arta se crează în acel moment de semi-inconştienţă, când nu  percepi decât gânduri, când nu auzi, nu vezi, nu simţi nimic din exterior, când nu ştii ce ai făcut, pe ce temă, pe ce subiect, cu ce ai început, cu ce vei sfârşi. Când nu mai ştii cine eşti sau ce eşti, sau unde te afli.Când te transpui pe tine ca fiinţă, indiferent cât de urât, mizerabil, ingrat, imbecil, stupid. Când te arăţi aşa cum te vezi, superior, inferior, nesigur, gânditor. Când te regăseşti pe tine cu adevărat şi scoţi la iveală trăsături pe care nu credeai că le ai. 
Asta-i arta pentru mine. Aşa că nimeni nu-mi poate spune că reneg ceva. O carte bună nu este, neapărat, memorabilă. O carte memorabilă este cartea pe care o urăşti din tot sufletul, o carte care te deprimă, care te pune pe gândit, care te oboseşte psihic, dar pe care n-o poţi lăsa din mână, căci pare mai bună decât viaţa în sine( din păcate, exemplarele pot fi numarăta pe degete).
Şi afirm : "Jane Eyre", "Pe aripile vântului", "Mândrie şi prejudecată", "Raţiune şi simţire", chiar şi scumpul nostru "Ion" sau majoritatea literaturii şcolare NU SUNT ARTĂ.

Melancholy

Cât mi-aş dori să fiu din nou mândră de deciziile mele, de mine, de planurile mele! Cât îmi doresc să pot să mă desprind de delăsare şi să mă dezvolt până la valoarea reală, să nu mai fiu mediocră, să nu mai fiu laşă, să nu mai fiu leneşă, să nu mai fiu răutăcioasă, ignorantă, tristă, obosită, dependentă, falsă, ghinionistă, absurdă, credulă, stupidă! Cât mi-aş dori să fiu ceea ce pot fi, ceea ce vreau să fiu! Cât mi-aş dori să nu mai fiu om!